Revenire!

Dat fiind că-n zilele ce tocmai s-au încheiat (pe rând, succedându-se cu o perfecțiune cronometrică) am avut diverse trebșoare, s-au adunat anumite subiecte diferite. Precum eu nu am un calculator care să meargă pe net numai când îl apropii sau freci de ceva anume și alte chestii de astea tehnologice, în plus – el este un bătrânel ce tre’ să stea legat în pereți cu fire, să-l țin în viață pe aparate, adică lu’ Iulian îi tre’ încă vreo 3-4 laptoace aferente, doar ca să funcționeze el însuși, nu am putut până acum să vă țin la curent – ce wireless? – cu ce se petrece. Și știu că timpul și spațiul au stat în loc (oricum spațiul n-avea un’ se duce), iar lumea voastră a încetat să se mai învârtă. Pentru că nu v-ați mai putut îmbăta cu licoarea Jegului – aici nu-ncercați neapărat să vă faceți o imagine vizuală.

În acest scop, articolul de față se va compune din mai multe capitole, ce vor fi cuprinse într-un – ce altceva? – cuprins. În care, dacă apăsăm pe lucruri, ne va duce unde-i continuarea lucrurilor, locuri în care găsiți alte lucruri, care dacă-s presate la fel ca dânsele precedente, ne duc înapoi la lucrurile inițiale și la cuprins și tot așa, da’ voi citiți în principiu tot, să nu vă încurcați, țucu-vă, mâncu-vă, prostalăii lu’ taica, că iară am scris cât trei posturi de blogări normali și nici n-am zis încă nimica – nu c-oi zice până-ntr-un final.

Așadar, veți citi despre:

1. Blog de liceu, cu emoții că mă exmatriculează, scumpul blog de liceu, scriu pe el și dau de greu… [dacă apeși unde scrie aici, te duce mai jos, la dânsul]

O epopee și-un bildungs-roman despre un tânăr prolific, ce-i amenințat să nu mai poacă să se educe, de-a sărit cu curu-n sus toată blogosfera și presa – și bine au făcut, că numa’ eu am stat ca prostu’ și-am tăcut ca porcu’-n păpușoi, deși mai bine într-un fel, până se asigură și gubilu’ că nu iese șifonat, înainte să mă isterizez eu și să-i distrug viața, familia și viitorul, din cauza lu’ consecințele teribile ale actelor ce eram dispus să le fac.

2. Povestea omului potrivit, la locurile potrivite, la timpurile potrivite, da’ cu sincroanele amestecate… [activ, link aici]

Cum am fost eu la București și am ratat tot ce s-a întâmplat acolo, plecând spre zone diferite ale orașului fix când începea acțiunea.

4. Ce 3? De ce neapărat 3? [în aici, la final]

Despre cum am venit eu de la București, da’ de data asta am fost fix unde trebuia, când trebuia, de-am prins tot ce s-a întâmplat peste tot, mai mult decât trebuia uneori, cu inflexiuni de Turul Blogoreei prin România și Festivalul Clujean de Bloguri.

Bravo!

Capitolul I

“Blog de liceu, cu emoții că mă exmatriculează, scumpul blog de liceu, scriu pe el și dau de greu…”

~ epopee ~

N-am scris despre acest subiect din niște rațiuni foarte bune, strategic vorbind , bune fiindcă erau concepute de mine, desigur, deoarece m-am gândit profund la ele, cu mintea mea, care nu dă greș. Linkuri la final.

În prima instanță, ceea ce am avut să-i spun Arielului, în toiul prostelii, i-am spus foarte frumos în urechea lui, adică acolo unde trebuia să și audă și să-i fie de folos, nu în ochii cititorilor mei, care nu-s în situația lui, ei nefiind el, de altfel. Poate-am fost fraier, că s-a vândut subiectu’ ca uns pe pită caldă, da’ îmi asum.

În ultima instanță, m-am gândit că-i doar normal să zic și io la spartul târgului, când oricum nu câștig exclusivitate, deși ar trebui un termen nou pentru ăla ce zice la sfârșit, da’ nu vorbește bălării, adică eu, supra-zeul. Nu din porniri musai extrem de nobile sau ca să nu-i fac rău omului, da’ pentru că-i mai bine să nu mă înșel (comparativ, să zicem, cu a mă înșela) cu privire la o situație de care poți fi sigur decât când s-a încheiat, că altfel îs doar presupuneri cretine și nu-i bine de jucat cu situația altuia, doar pentru trafic, într-o ipostază-n care eu chiar m-am confruntat repetat cu sisteme în care și-a prins el acum urechile, în care mi le-am prins și eu, că doară astfel sunt concepute: sisteme să le prindă, iar urechile să fie compatibile cu aceste sisteme.

Ariel Constantinof este un băiat fraged de 16 ani, care are el un site, aici, pe Internet, în care scrie chești, că așe poftește dânsul, când șede acasă, acolo unde locuiește și nu este școala, loc din urmă unde se duce opțional, deoarece fac eforturi părinții să plătească acele cursuri, nu că l-ar lua la oaste. Fiindcă el în timpul liber este elev la un liceu privat, ce se cheamă Lauder-Reut Complex, în București. Cu diverse ocazii aleatorii, de festivități naționale, după un ieșit la iarbă verde, cu oportunitatea chefului său sau când sărbătorește și el că și-a făcut un sandvici mai bun, poate că-i pică bine să-l mai spele cu un articol despre această unitate financiaro-educațională, că doar face parte din viața lui personală care-i aparține și i se petrece zilnic, cu diverse consecințe, pe care le mai toarnă pe blog, alături de alte detalii despre el, alte subiecte, fie frustrări, fie succese proprii, bucurii sau tristeți și chestiuni de astea ce-l încearcă pe orice om și parc-ar simți să zică la cineva, sub forma modernă a jurnalului online. Cam cum fac eu, cam cum faceți voi. Deci lucruri normale. Adică scrie și omu’, că doar n-oți citi pagini goale. Până acum, toate bune și frumoase.

Cu excepția că, de curând, viața lu’ copilul ăsta a început, pare-se, să deranjeze pe alții – de exemplu, oameni care nu au viețile lor, și-i deranjează a lui Ariel din simplu motiv că aceștia fac parte din ea. Or eu, gândind logic, îmi imaginez că-i frumos să faci parte din viața unui om, indiferent cum i-o influențezi. Ba chiar să te bucuri dacă descoperi că se gândește mult la tine, de data asta depinzând totuși de cum l-ai influențat. Iar dacă afli ceva ce pentru tine este „de rău”, păi, poate-i indicat, dragă, să te gândești cum ți-ai adus tu aportu’ la acest aspect.

Și subit, printr-un concurs de împrejurări și alte calcule de-ale lor, l-or trimis, măre, acasă, așa, cu gentuța-n spate. Pe la mijlocul perioadei de educare a zilei de miercuri. Desigur că la ieșire l-o oprit Stăpânul Porților, că n-are voie să iasă de la școală, „Ce faci, chiulești, mă?!”, da’ asta-i irelevant, deocamdată. Deci l-or dat afară din școală, cu vorba, spunându-i verbal cu gurile-n ureche că-i exmatriculat, scăzut la purtare și să dispară.

Și-mi spune Ariel ăste fapte mie, după ce vorbisem vreo 2-3 săptămâni în așteptarea acestui festiv moment. Mie, personal, nu-mi vedea să cred că există prostie vădită în lume, că oamenii încearcă să și-o camufleze, da’ conducerea liceului refuză cu obstinație și dorește să devie celebră, să intre-n cartea recordurilor pentru expunere indecentă de idioțenie. Iar eu cad pe gânduri, mai să-mi rup mintea:

„Da’ pe doamna mă-ta or sunat-o?”, zic și eu, mânat de curiozitate.
Nu.
„Da’ ceva foaie ț-or dat?”, frapat ca un frappe.
Nu.

Da’ atunci ce dracului și naibii?! I-or zis să plece. Marș. Mno, fras’. Cât se poate de fascinant. Așa că îmi amintesc eu din răstimpuri, de pe când mă războiam cu directori și adjuncți, deci doresc să semnalez și eu, umil, câteva lucruri, deoarece s-au scandalizat toate bloagele și ziarele.

Ariel nu este exmatriculat câtuși de puțin, deoarece că nu există foile care să ateste acest lucru. Împotriva lui s-a făcut un abuz.

Dacă există fișa exmatriculării, aceasta este nulă, deoarece că nu s-a ținut un consiliu profesoral care să dezbată acest subiect, la care să fie tanti Ariel prezentă, soțul iubitor al lu’ tanti Ariel sau măcar bunică-sa lui, orice, oricine. Ba stați! Ce-ar fi să fi fost acolo măcar Ariel însuși? Ar fi fost foarte frumos și o mare diferență, cu un mic detaliu lipsă: deciza s-a luat, aparent, la un cafei, în pauza mare. Da’ n-a fost validă, pen’că o întâlnire oficială nu s-a petrecut. Cu cel puțin un inspector, să nu uităm. Din punct de vedere legal, Ariel nici măcar nu este legat constatativ de blog, pentru că blogul său (presupunem, de altfel, că-i al său) este o chestie informală de ordin virtual, care nu îi este trecută la întreținere, minorului Ariel, care nici nu plătește această întreținere, având reponsabili legali peste corpul său.

Din nefericire pentru stimabilii de la școală, ei s-au cam – cum se zice? – supt, fiindcăci acuma nu-l pot exmatricula nici dacă ar avea dreptate, deși n-au, că Ariel n-a-ncălcat nici o lege care există sau care nu există. Dar precum au încercat amarnic să blufeze cu o chestie, pentru a nu ieși de caca, acum și-au ratat futând în cur opțiunea unei proceduri corecte. Oricum, indiferent de condiții, chiar dacă NU reușeau cu succes demn de admirat s-o dea în bară de la bun început, încercările acestea ar eșua din start, pe motive de lipsă de fundament, dimpreună cu următoarea plezneală ce-or scos-o, cum căci, vezi doamne (și domni), fac ei petiție și alte socoteli debile, cu dări în judecată și alte asemenea. Îs și ferm convins că lor le place să apară pe la televizor. Da’ de se mai bagă și o anchetă de la Minister, atunci să vezi tu ce bine le-a fi.

Așa că, pentru a vă crea o imagine foarte largă și cuprinzătoare, după toatele care au fost scrise: Ariel nu este exmatriculat, nu va fi exmatriculat, iar cel mai bun lucru ce poate să i se întâmple este chiar să îndrăznească ăia să-l exmatriculeze sau să-i scadă nota la purtare cu 10 sutimi de punct, că și-or semnat singuri sentința, cu mâinile ălea cu care sper să nu fi semnat, pentru binele lor, altceva, ca să nu le decoreze poliția cu niște bijuterii.

Din acest moment, cu cât mai public, cu atât mai bine. Și fain. Să ședem să ne desfătăm, o să fiu acolo să-mi plângă Ariel pe umăr. De fericire. Să-i călcăm cămășuța și să-l dăm cu gel, să-și mai ia un server pentru trafic și să-și facă ghiozdanu’, că-n scurt timp o să facă live-vlogging din clasă, cu profesorii întorcând vocale și consoane, ca la „Roata norocului”, versiunea Clopoțel, cu Ariel în loc de Mihai Călin.

Pe blogul lui Ariel îl găsiți aici. O listă destul de lunguiață cu preluări a fost făcută de Silviu, pe blogul său, aici.

Iar lu’ scumpul îi dedic o a doua poză deja, nemernicul nerecunoscător, iac-o acilea, vis frumos, țucu-ți soarele de îngeraș...

***

Iubiți concitiori…

S-au dat un dărab de procente preliminarii pentru ClujBlogFest, iar dumneamea conduc la toate categoriile la care particip, mai puțin cu nedreptatea ce mi-a fost făcută prin descalificarea de la cel mai prost blog, pe motive nefundamentate și șubred formulate cum că aș fi sponsorul rubricii, ceea ce mi se pare o ofensă, o sfidare și o nemernicie crasă.

Concurența directă ce-o văz eu este între mine și group-blogul de seriale de tembeliziune, căruia nu-i dau link, fiindcă nu merită și eu aleg să-i fac concurență neloială, adăugând că el este slab, fals și pe deasupra suge – toate comparativ cu Jeg, deoarece fără de el n-ar fi nici măcar menționat, ba mai mult, nu ar exista. Dar, pen’că tre’ să fie cineva care să creadă că mă poate bate, am ales TVBlog să fie acest cineva.

Amfitrionul lui este nemernicul de Mihai Ceuca, ahtiat după câștig, un oportunist și mișculator bine-cunoscut (da’ nu într-atât cât să-l stimeze lumea), care pun pariu că așteaptă până-n ultimele trei zile să posteze un anunț, cum a făcut și la nominalizări, pentru ca miile lui de vizitatori veniți de pe link-uri dubioase și care nu citesc două rânduri până dau pe X, să facă greșeala să-l voteze și să-mi fure el mie ce mi se cuvine, ca să-l sparg dup-aia când îl prind pe stradă, să-l calc subt roțile trotinetii.

Din aceste argumente de netăgăduit, să curgă mass-message-urile și să mă votați în continuare la cel mai bun blog, cel mai bun design, cel mai bun de divertisment, cel mai bun personal, ca pe-un supra-zeu (ce îs), precum nu-i veți neglija nici pe Dacian cu cel mai bun foto/video și pe Budorel cu al lui în curând cel mai bun tehnologic, pe care-l veți stima voi și famiile voastre, apropiații și cunoscuții, să-ncercăm să stârpim această încercare de fraudare prin îngrămădeală, printr-o altă îngrămădeală corectă și motivată.

[va urma, prin capitolul II, care acuma există și-l găsiți aici]