Treaba cea mai urâtă…

Treaba cea mai urâtă e perioada dintre după ce lucrurile au început să iasă foarte rău și până când apuci să râzi de ele. Mie mi se întâmplă des. Eu tre’ să intru mereu în lucruri. Știu că n-or să meargă, or să iasă foarte rău întotdeauna. Fiindcă nu pot să râd altfel. Tre’ să am de ce.

Însă tre’ să aștept pentru asta. Ca să-mi fac un flux continuu de râs, tre’ să mă bag în multe lucruri deodată, care să facă bine să nu iasă fiecare. De aia râd mai mereu. Retrospectiv.

Și asta mă trece prin treaba cea mai urâtă… Urmează o perioadă foarte distractivă.

***

[făcută și nu născută de Hudrel]

***

Am avut nesăbuința de a o iniția în tainele Internetului pe mama mea, Mirmen. Pe cale de consecință, ea intră aici, unde suntem și noi acum, în ruinele a celei ce era altădat’ ultima redută a independenței.

Telefonul mobil a fost cucerit de mult. A trecut repede peste verde răspunzi, roșu închizi, iar acuma a ajuns atât de departe încât are numărul meu salvat în memoria aparatului și pus pe formare rapidă. Astfel nu mai trebuie să-l bată de fiecare dată, să piardă minute prețioase în care m-ar putea fute la cap.

N-a durat mult până să știe să intre pe messenger, mai mult decât pe mail, care i-l chiar trebuie și, deci, cu care nu s-a îndeletnicit îndeajuns, având încă dificultăți în a-și trimite ea ei diverse lucruri, de probă, înainte să le trimită pe curat, cuiva căruia deja îi este prea târziu să le mai primească.

Altfel, ne mai vedem și în viața reală, pentru că tot mai are nevoie de cineva să îi deschidă Wordu’, operațiune pentru care se deplasează cu laptopul de la Zalău la Cluj, într-o sesiune de week-end. Deci suprapunându-se cam cu când ar trebui să fie sesiunile mele de sex, asta în cazul în care aș mai avea timp în zilele lucrătoare să îmi găsesc pretendente pentru aceste activități de agrement.

Însă nu este cazul, deoarece monstruoasele certuri se petrec totuși tot pe Internet și mă țin destul de ocupat.

Dar rămâne mereu o adevărată încercare de caracter să mă cert cu Mirmen pe Internet. Față în față e ușor, că urlă, aia-i singura strategie, iar înfrângerea umilitoare constă doar în a o acoperi în decibeli, ceea ce nu mi-e dificil, considerând că eu nu am nici o jenă față de societate și dispun de mult mai multă aparatură care produce zgomot și pe care ea nu o poate opera.

Pe net, însă, slăbiciunea mea față de neajunsurile ei mă îngenunchează: nu pot să joc la nivelul meu. Fiindcă eu sunt antrenat să jonglez mojicii uluitoare, care străpung otrăvitor și se succedă cu repeziciune. Veninul meu se amestecă cu el însuși în cascadă și e întreținut de răspunsuri prompte și vulnerabile la o nouă rafală.

Or lu’ mumă-mea-i ia câte-un sfert de oră bun să-mi scrie trei rânduri, ș-alea fără spații peste tot pe unde trebuie și cu litere inversate. Pe lângă că tre’ să irosesc replici valoroase pe ceva deja câștigat (că măcar dacă era ceva pierdut, parccă mai simțeam că este vreo admirație de respectat), mai tre’ să și șăd molcom între ele, ba făcându-mi ceva de mâncare, ba ducându-mă până la uscător să strâng hainele, ba mai uitându-mă ce mai e popular pe torrente.

Ce să fac eu cât timp buchisește ea orbecăind printre taste pe care nu le știe încă unde sunt, începând cu stadiul “aaah, pe tastatură, adică?”… N-am ce. Că se termină și lucrurile în lume. Până încheie ea o frază. Eu nu pot arunca cu restul discuției, degeaba, fără contribuția ei, așa tâmpă și minimală cum e și care mai rupe ceea ce ar fi un monolog imbatabil. Măcar să pară că a participat.

***

[cu scârbă tre’ să-i mulțumesc fals Danielei]

***

AOLO!

Piariștii cercetași renunță la ultimul dram de demnitate: trebuie să apeleze la… l-l-la… câh… la mine. Mna. Ne vedem acolo, să vorbim și să ascultăm și – sper eu – să ne certăm. Vedeți că-i ceva cu înscriere, aveți mai multe detalii pe bloaga lor.

Asta ca asta, da’ NIII ce se ceartă deja aicișa. Ăăăăhăihăihăihăi!

***