“Azi nu ai voie!”

Gimel: ai futut-o ma?
Darius: Pe cine?
Gimel: in situatia ta chiar mai conteaza?
[noi trebi pe OiMR]

Se fac mai bine de cinci ani de la decizia tristă de a mă muta cu fratele meu, Moafle, în altfel frumosul apartamențel închiriat în care domiciliez deja aproape de la mutarea din localitatea Zalău încoace.

Cinci ani splendizi, în care l-am urmărit cu atenție alăturea mea, în dreapta, înfundându-se cu semințe de floarea soarelui și punând filmul pe pauză doar cât să se-ntindă până la masa de lângă el, ca să-și mute bolul de inox plin de coji care mai toată ziua i se odihnise pe buric sau maximum să schimbe fereastra cu filmul în derulare între vreun joc fantezist cu care-și înlocuia realitatea și discuțiile pe messenger cu respectivele prietene prin succesiune, care-l hrăneau, pe lângă semințele ce și le asigura singur, cu diverse poze distractive găsite pe jos online. Până noaptea târziu, când se retrăgea pe la vreo fufă, ca a doua zi să-l găsesc iar cu bolul abia început.

Toate acestea s-au sfârșit în vara anului curent, când cea mai recentă domnișoară îndoielnică pe care și-a dibuit-o probabil tot pe Internet nu a mai considerat rentabil să investească în el facturile de la abonament, chemându-l astfel să se mute împreună și să împartă același monitor, făcând suma totală pe din două.

Și iacă am rămas singur.

Însă tragedia făcea ca de acum înainte să fiu nevoit să plătesc eu pe deasupra și spațiu dezlocuit de Moafle, într-o încercare disperată de a evita să las loc șansei de a mă pricopsi cu vreun coleg de apartament complicat de refuzat, la alegere dintre pretendenții entuziaști care începeau să se încoloneze pe preș, pornind de la Marius Iulian, pe care vi l-am mai prezentat și care s-ar fi mulțumit și să vagabondeze pe balcon, învelit cu pungi cu gunoi neduse, și încheind cu Vasile Maier, căruia tare i-ar mai fi priit să urce convenabil până chiar deasupra, la numărul 26, ca să mănânce pe de gratis și să o babardească pe prietenă-sa, Cristina Grigore, după care să revină jos și să șadă primitor în chiloți aici, făcând pagubă la întreținere.

Și astfel se contura parcă tânguiala de mahalagiu pe care urma să o port cu proprietarii.

Să lămuresc: în toți acești ani, doamna și domnul de vârste venerabile care dețin locuința în care rezidez și cărora nu le place, pe motiv “că-i prea luminoasă” și care primesc bani grei obținuți cu dificultate prin sudoarea frunții de pe spinarea mea, au trăit până acum numai cu informațiile fragmentare false ce li le-am furnizat eu despre mine. Eu, care n-am ținut morțis să știe ei toate detaliile serviciului meu și venitului stabil, menținându-i sub constanta impresie greșită că sunt un permenant student, care n-am bani, că primesc cu țârâita de acasă.

M-am îndeletnicit cu a descoperi de-a lungul vremii tot felul de încadraturi educaționale ipotetice, “unele mai superioare decât altele”, pe care să li le prezint ca fiind ocupațiile mele de bază și care să-mi prelungească fictiv statutul universitar inventat și să fie destul convingătoare în evaluarea cuplului bătrân proprietar, păstrându-mi chiria la cote minimale. Astfel încât mereu să mai am “încă doi ani și gata”, până îmi încep glorioasa carieră care mi-ar aduce într-o previziune optimistă vreo remunerație.

Dacă aș avea câte o diplomă pentru fiecare diplomă pe care n-o am, deși le-am zis că mă pregătesc pentru ea, aș avea acum prea multe diplome pe care nu le am. Și minciuna asta nici nu-i departe de adevăr, în special partea raportată la banii pe care nu îi am, în cantități comparabile cu diplomele neavute și exceptând doar diplomele avute totuși, care reprezintă un număr de una, respectiv ăia dintre bani pe care totuși îi am, dar nu în măsura în care aș vrea să-i dau pe degeaba.

Deci i-am ținut în bezna neștiinței până acum, ei formându-și propria lor opinie despre mine din frânturi născocite, foarte de apreciat ele, luate în ansamblu. Iar acum urma să mă duc pentru a mă milogi să-mi scadă din bani, considerând că urma să se mute fratele Moafle afară, lăsându-mă de izbeliște.

Mi-am brodat o povestire întreagă, emoționantă, repetată la nesfâșit în gând, ca s-o știu pe de rost, conștient fiind că urma s-o spun de două ori: una cu intonație și patos și a doua pentru când realizează moșul că vorbesc cu el și își dă aparatul din ureche mai tare, ca să și audă ce zic: era epopeea dramatică a unui tânăr plin de aspirații, care lua lumea toată în piept, urmând să-și facă o viață a lui și (în capul lor, pentru prima dată) să se angajeze în sfârșit undeva, oriunde, ca să se întrețină singur; dar – oh! – soartea prea crudă îl sugușa drăcește să țină atât de tare la o chirie cu care se obișnuise, dar pe care – în fine – nu o mai putea duce doar el, cât pentru doi, decât dacă – stupoare! – s-ar tăia dintr-însa numai 2 milioane covârșitoare.

Evident că nu puteam valida toată scorneala, decât dacă veneam cu o slujbă solidă, realistă, pe care chipurile mi-aș fi obținut-o recent, pe care s-o poată adăuga la registrul pe care cu siguranță îl au deschis despre mine. Și n-oi fi fiind tâmpit să le zic de Vitrina, ca să-mi petrec Sfintele Sărbătorile de iarnă încercând să le explic ce-i aia și Învierea Mântuitorului Iisus Hristos explicându-le iară, că nu era pornit aparatul auditiv. Așa că le-am zis că lucrez la un ziar. Activitate pe înțelesul lor, care să coroboreze și pleiada de distincții dobândite imaginar până prezent.

Nimic nu mi-a dat de bănuit că asta ar fi pasiunea ascunsă a bătrânului proprietar. Că doar ce altceva fac pensionarii, când nu circulă autobuzele? Citesc presa. Mi-am ținut pledoaria, mi s-a scăzut chiria și fericirea a durat fix o lună, până când am venit cu banii (în regim redus). Acum plătesc diferența în prelungi discuții cunoscătoare interminabile, despre breasla din care de fapt nu fac parte.

Tare-i mai place să mă asculte povestindu-i despre redacție. Despre rotițele interne care fac acest mare mecanism de precizie care este gazetăria să se întoarcă. Se implică activ. De pildă, ultima dată mi-a pregătit subiectul original al unui profund material, care, după propria-i argumentație, se potrivește cu ușurință la “rubrica aia, cu bule sau proverbe, lângă integrame, unde oricum ăștia pun numai bancuri și alte prostii” și a rămas destul de convins în sinea sa că am să-l public numaidecât. Și nici n-aș avea motiv să nu, eu activând – da?- adică în profesie, iar el furnizându-mi informația la prima mână. A văzut el pe ușa atelierului unui inginer, prieten de-al lui, om simplu, o foaie, pe care zicea “așa”. Că m-a pus să copiez literă cu literă, mi-a dictat, cu mici întreruperi în care zbiera la soția lui indicații de închis ușa corect la balcon, să scriu pe un plic de UPC, de pe un carton de la un pachet de țigări, cu tot cu greșeli, pe care copiase el de pe documentul respectivului – sursa brută, practic: “Azi nu ai voie! Să te cerți. Să fi trist. Să fi urîcios. Să fi nedrept. Să nu muncești. Să uiți că ești om. Azi ai voie să iubești!”

***