Să lămurim o politică de lucru, ca să nu vă simțiți datori să-mi tot amintiți și știu că o faceți constructiv și dezinteresat: de câte ori scriu un articol, o să urmeze altul nou.

Care o să tot vină mereu, mereu tot mai târziu decât vă tot poftește mereu vouă suflețelul mereu al vostru tot. Bine? Atunci gata.

Nu vă duceți în Boiler. Discoteca. Pentru că o să ajungeți acolo vineri și o să beți sute de JÄgermeister și o să vă treziți afară pe la 01:00, cu un buzunar plin de șervețele de cin’-ști’-de-pă-unde, o să săriți gardul – care, apropo, e cu sârmă ghimpată, deci atenție – de la biserica aia de lângă și o să vă căcați acolo-n curte, rezemați cu capul în peretele care cel mai probabil dă spre altar, după care o să veniți acasă și o să mâncați toate aripioarele picante pe care le găsiți la Speed, cu mulți-mulți cartofi pai, după ce ați reușit să țineți o cură de slăbire de o săptămână doar cu ciorbici lungi și salate și fără pâine sau pastele voastre preferate și ați băut argilă detoxofiantă de trei ori pe zi de la ceva doctor pocăit, încât nu v-ați căcat de-ați ajuns în curtea bisericii în primul rând și o să vomați tot JÄgermeister de nuanțe consecutive de maron, în budă, deși l-ați plătit și o să vă fută sfinții dimineața în cap, unul câte unul, cronologic după calendarul creștin-ortodox, pentru fiecare lucru în parte înfăptuit în seara precedentă. Așadar, nu mergeți în Boiler, ei îi zic club, dar e discotecă, doar în eventualitatea în care vă place să întrețineți genul ăsta de activități, caz în care îl găsiți deschis la Fabrica de Pensule din Cluj-Napoca, cu programul disponibil pe SITE cu îndeajuns timp înainte și să ne vedem acolo!

***

Ăstea l-am primit de la Andra Szasz, parcă; dacă greșesc, să fiu ateționat. Alexandra Ardelean.

Nu înțeleg motivul pentru care angajatorul a simțit nevoia să dezvolte două versiuni de machete type cu layout-uri diferite, surprinse nu la mare distanță una de cealaltă.

Dacian insinuează că el crede că ăla vrea s-o și fută. Însă eu, educat decent, nu m-aș pripi cu afirmații hazardate răutăcioase și aluzive.

***

În altă ordine de idei, am văzut o hartă – da? – undeva, din aia mare, editată de Primăria unui oraș, o să las misterul să îl învăluie, lipită într-un birou, iar în jurul hărții era ticsit-ticsit cu spații ocupate de reclame, pe care reușise să le obțină autoritățile! de la diverși întreprinzători de prin părțile locului.

Mna, iar acești IMM-iști cu puternice aspirații spre marketing foloseau cu perseverență în definirea identității firmelor, prin rotație, doar două simboluri specifice urbei, bine trântite lângă obiectul de activitate al sereleurilor pe care și le promovau, fiecare cu niște sloganuri de mai că se lingeau pe deș’tele de copywriteri cu care le-au tastat, cel mai probabil la o mașină de scris. Tare m-am mai distrat eu și m-am mai veselit tot lecturând prin jurul hărții, după ce m-am familiarizat cu ea, hartă pentru care mulțumesc municipalității, nu cu mult diferită de ziarele de prin orașul meu natal, care pot conține urme de conținut, în mixul publicitar.

Un element cu statut de caracteristică utilizat cu regularitate era “Ulpia Traiana”, iar celălalt era înclinația localnicilor spre profesiunea de programator IT, cuprind de sfera largă a cuvântului “soft”.

Începem cu Ulpia/Traiana/Ulpia Traiana. Firmă de construcții: Ulpia Construct. Logic, nu? Slogan: Facem treaba! Păi, da. Mai departe: Autoservice Ulpia Traiana. Slogan: Reparăm bine! Ăia fac, ăștia repară, oricum – treaba sau bine, după caz. Ulpia Air Travel – Oricând, oriunde! Deci e cu călătorit, cu oriunde, cu oricând și, în fine, avionul. Și Ulpia, normal, cum altfel?! Vă dați voi seama, aeroport deschis non-stop cu direcția peste tot? Așa. Ulpia Traian Leasing se explică: Finanțează persoane fizice și juridice. Slogan făcut direct la Registrul Comerțului, luat DIN Registrul Comerțului, după dictare. Pentru mai multe detalii despre toate, Citiți zi de zi, an de an (să nu rămâneți în urmă) ce? Desigur: Ulpia Jurnal!

Care n-au avut loc la Ulpia sau la Traiana sau la ambele s-au profilat, ziceam, pe soft. Și așa le-a rămas numele. Cristal Soft. Nu? Multisoft. Și deloc în ultimul rând, ba chiar în primul și poate și al doilea – Info Soft.

Poziționările unele mai specializate decât celălalte se preling în line-uri recursiv direct din denumiri: O idee sclipitoare, de la cristal, același cristal din Cristal Soft. Calculatoare și Multisoft expert – program informatic de contabilitate (așa-i zice la slgoan, tot), după cum zice și numele firmei, tot Multisoft, la care mai adăugăm calculatoare, să nu facem toată ziua numa’ multi. Respectiv: Nu doar calculatoare, de la Info Soft, care probabil, pe lângă nu doar, distribuie programul Multisoft, procurat de la colegii cu același nume.

***

***

Irinel, lesbienele și mama moartă a lui Băsescu

[publicat prima dată, pe 7 octombrie 2010, aici]

Nașpa. Da. Însă asta-i asocierea. Când mă gândesc la ceva, la orice, asta-mi vine în minte, în exact această ordine. Nu sunt un tip care să nu-și asume propriile perversiuni, înăbușite de imagini sumbre. Dar tura asta o să dau vina pe societate.

Nu cred că s-a ținut vreo competiție mai acerbă între trusturi de a păstra „pe prima pagină” o discuție interminabilă despre cât de puțin ar trebui să fie tratat decesul mamei președintelui, dacă ar exista o morală. Am surprins efectiv frazarea de genul: „televiziunea noastră ar trebui să reducă spre minimum mediatizarea unei tragedii personale a omului Băsescu”, urmată imediat de breaking news cu mutarea coșciugului.

Orele de difuzare începeau cu „nu mai mult de două minute să dezbatem puțin implicațiile…”, fiecare terminându-se seara târziu, cu teme de casă pentru dimineață și reluări toată noaptea.

În cealaltă parte, politicienii amuțeau în moralitate. Aceiași politicieni care, doar săptămâna trecută, cum auzeau de Băsescu, cum erau pe el, pe el, pe – nu-i așa? – mama lui.

Liderii partidelor se invitau reciproc la – să am pardon – decență. Cui căcat dintre ei nu i s-a oprit ciuda între dinți ca voma de sărbători, că nu mai puteau să-l suspende pe Președinte prin prime-time-uri, în fiecare zi?

Notă, să nu uit: Băsescu câștigă prin moartea mamei sale. Mna! Am zis-o. Care-i problema?! N-am zis că-i convine. Dar câștigă. Scandalizați-vă.

Dar stupoare: pentru prima dată la televizor, trebuia să se vorbescă despre probleme reale, punctate, fără atacuri la persoană, evitându-se elefantul dintre porțelanuri. Deontologii nu puteau vinde pita caldă (sau care nu se răcise încă, îmi scuzați imbecilitatea), iar demagogii nu puteau să-și ungă pe ea circul.

Salvarea n-a întârziat să apară: Irinel s-a lins în jacuzzi cu două doamne. Deodată! ȘI AU FILMAT!

***

De ce mâncăm rahat?

[publicat prima dată, pe 30 septembrie 2010, aici]

Vă voi fi obișnuit cu dileme de puternică încărcătură prin editorialele mele, așa că mă aștept ca titlul să vă ducă pe arătură.

Însă mă refer strict la lipsa de stăpânire de sine care ne împinge la a consuma aproape cu ambiție cele mai imbecile combinații chimice înșelătoare pe care le găsim în comerț. Și întreb retoric, că n-o să-mi dați un răspuns care să mă salveze.

Eu și mai toți cei pe care îi cunosc am intrat împreună într-o bulă de conștientizare a îngrășatului și distrugerii propriilor organisme la care participăm, hăpăind cu nesaț orice ne pică-n burtă.

Am încercat să dezvoltăm soluții și procese care să ne interzică a ne mai îndopa și a încerca să trăim cât mai sănătos. Avem resursele financiare și materiale să facem asta. Am recurs la a ne umili reciproc și pe sine, ca să ne convingem cu forța. Însă târziu în noapte (fix când este mai puțin indicat, că tot veni vorba), în taina intimității noastre de haple nesătule, recurgem la activitatea noastră preferată: de a aglutina hrană în cantități industriale.

Sunt convins că vă regăsiți în frustrările noastre, ale celor care realizăm autodegradarea care ne domină. Dacă sunteți totuși niște persoane care se știu controla și nu vă pătrund deloc deznădejdile ce vi le împărtășesc, vă rog să ne lăsați în pace cu suferința noastră și să mergeți să rumegați niște rucola fiartă cu tărâțe, mestecând fiecare îmbucătură de minim 24 de ori, înainte de ora 18:00, ca să ajute la digestie, cum obișnuiți, privindu-vă cu satisfacție reflexiile de prin vitrine.

Mie, de pildă, îmi place KFC-ul. Nu cred că o să se considere asta o reclamă, când o să adaug că molfăi bunătățile alea suculente conștient fiind că bag în mine nimic mai mult decât fecale alimentare. Valorile ăstea, cea publicitară și cea gastronomică, puse astfel împreună, or să se anuleze reciproc.

Recent am primit un filmuleț îngrozitor cu, evident, Pamela Anderson care dezvăluia foarte grafic cruzimea cu care sunt… “produși”, practic, acei puiuți drăgălași, cu ciocurile tăiate și care abia se țin pe picioare de cât îi umflă artificial.

Inutil să menționez că, doar la asocierea cu brandul, în capul meu sec mi se derulau prăjeli și maioneze contopindu-se, iar seara, cum am scăpat de la serviciu, gura mi-era deja la mall și se înfunda înecându-se cu haleală prostească, “gătită” cam din aceleași materiale în care este și ambalată.

Îmi fac veacul de la o zi la alta, petrecându-mi diminețile ținându-mă cu determinare de orificiul bucal, ca să nu bag în el ca spartul, hălăduind pierdut cu banii în mână prin unități comerciale, neștiind ce să aleg mai porcesc, după-amiezile uitându-mă cu scârbă dezaprobatoare la iaurturi și alte grețoșenii dintr-ăstea care chiar mi-ar face bine, iar serile cedând psihic și repezindu-mă ca un bivol cu fața în ceva nociv.