jeg.ro: turul Africii fără un motiv anume / Cluj-Dakar

[ SEE ENGLISH TRANSLATION]

Mersul în Africa este deosebit – vă recomand să faceți și voi – în sensul că în fiecare zi îmi doresc să mor și mi-e frică să mor simultan, alternând această confuzie cu pauze de înăbușit plânsul.

Mă cac pe mine de câte ori motocicleta scoate vreun sunet cu care nu-s obișnuit, ceea ce face frecvent parcă știind, asta când nu cură direct ceva de pă naiba știe unde, iar eu stau și mă uit cu perplexitate demult anticipată, scărpinându-mă în diverse orificii, ca soluție. O nehotărâre continuă între a abia aștepta să ajung în pizda mă-sii oriunde m-aș putea da jos de pe mototcicletă în siguranță, în opoziție cu a reuși să mă urc în sfârșit în pizda mă-sii pe motocicletă și să pot pleca odată de acolo.

O să o luăm pe scurt, ca să avem de unde ne lungi… 10.000 de kilometri.

Europa știți, a pușcat pompa de apă la Zagreb, lângă service-ul BMW. “Norocul” ăsta m-a costat 450 de euro cu schimbat termostatul, uleiul, alte meștereli și s-a adăugat șederea de vreo 5 zile.

Am trecut în Africa prin Tarifa (Spania) – Tangier (Morocco), unde s-a gătat veselia. Tot în jur e dubios, deși – tot mai sporadic – întâlnești aceiași tineri cu iPhone-uri, adulți cu grijile lor, țiganii lor, tiriștii, autoritățile corupte. De un miliard de ori mai mulți ciorditori, combinatori, “ghizi”, toți prietenii cei mai buni parcă de-o viață, pentru o piață restrânsă de europeni confuji.

De exemplu, la trecerea dintre Maroc și Mauritania este o falie neutră, pietroasă și nisipoasă, de vreo 4 kilometri, cu teren minat în jur și mașini devastate pe traseu. Am scăpat motocicleta de două ori în dune, niște localnici binevoitori s-au oferit să mă ajute, contra sumei modice de 150 de euro. SĂ O RIDIC DE PE JOS!

În vestita piață centrală din Marrakech m-am așezat la o terasă dintre câteva sute, în aplauzele generoase ale personalului, care trăgea fizic de oricine se deplasa printre localuri, până stătea jos. În mai puțin de 30 de secunde m-am răzgândit și m-am dus la alta, unde nu trăgea nimeni de mine să mănânc, deci clar aveau de ce. Am mâncat în tihnă, doar ca să fiu la limita de a fi bătut de personalul primei terase, când am trecut la întorcere pe lângă ea.

Poliția, cel puțin până în Senegal, este demnă și corectă. Armata, în afară de granițe, unde e haos și violență (doar verbală), tratează turiștii corect, fac semne discrete când să încetinești și nu există abuzuri, doar controale multe, însă rapide și amicale. Exceptând o șpagă de 30 de euro redusă de la 50 pentru viteză și că mai îs curioși de câte-un GoPro, nu c-ar șii ce să facă cu el. Da’ autoritățile nu fac nimica cu localnicii. Nu există reguli de circulație, deși garagața rutieră e segmentată de baricade de control a tot pentru nimica, nu există razii prin comerț, verificări, zero autorizații la orice amplasament, absolut orice e contrafăcut, furat și de vânzare.

E plin de poliție degeaba și e plin de gunoieri, tot degeaba. Oricine lasă orice oriunde, cât eu cred că și acum am diverse ambalaje păstrate prin buzunare, dintr-o convingere încăpățânată că voi găsi unde să le arunc, adică să fie un coș, că altfel, repet, pot oriunde, că nu ar ieși în evidență, da’ deloc. În Senegal se schimbă treaba, pe câtă SIDA au, pe atâta sunt de ordonați și civilizați. Doar când am văzut din nou iarbă am realizat cât de deprimant a fost prin peste 3000 de kilometri de deșert.

Zi de zi trec prin câte-un Iad, ca să ajung într-un Rai. Sute și mii de kilometri de de continuă pustietate, după mormane de gunoi, după comunități întunecate, adunate ca un mușuroi în jurul meu, oferindu-se, amenințându-mă, neștiind dacă-mi zâmbesc sau rânjesc. Bombe păduchioase de dormit, în medine-bucătării-comune-bordeluri sau pe unde mă prinde noaptea, la birturi, la bufeturi. Maxim 10 euro cazarea, pentru care nu merită scos cortul, mai ales singur, că poate așa mai prind și un duș cald.

Apoi – spontan – o piscină cu WiFi. Sau un grup de tineri cu care ieși la un Heineken și te adaugă pe Facebook. Sau niște europeni într-un camion de touring (mereu camion, cât o jumătate de cartier occidental pe dinăuntru, să le fie familiar și confortabil), care mă scot dintr-o dună în care-am rămas, că m-am dus să fac poze, cu cartierul meu în spate. Sau câte-un auberge al vreunei franceze, care are înghețată de casă, bananier în curte și ascultă reggae relaxată, în mica fortăreață din centrul nebuniei.

Fiecare vorbește altă franceză decât precedentul. Dacă-s pe drumuri, am nisip păstă tăt, până-n cur. Put cu cearcăne, ținând grămadă de tot ce am, pe lângă europeni cu pălărioare de soare, căutându-și autocarul să se ducă acasă. Fiecare oprire înseamnă luat în cârcă după mine boarfele de valoare sau pișat de unde pot să văd motocicleta. Îmi apar bube de la nu-știu-ce, de-mi număr în cap vaccinurile. Dispar.

Există o cârcă de poze pe pagina de Facebook a Jegelui, la rubrica photos, desigur, unde totul pare ușor mai distractiv.

***

[ENGLISH TRANSLATION BELOW]

Going to Africa is something else – I highly recommend it – meaning that every day I wish I would die and I’m afraid of dying, at the same time, alternating this confusion with trying to hold back tears.

I nearly shit myself whenever my motorcycle makes a noise that I’m not used to, which it does frequently, as if it knew, when something doesn’t drip from God-knows-where, and I just sit and stare with a long-anticipated perplexity, scratching myself in various holes, as a solution. A constant indecision between hardly waiting to get wherever the fuck I’m heading, so I can just get down from the motorcycle, as opposed to finally getting the fuck on my motorcycle in order to get away from that place.

We’ll take it in short, in order to prolongue it…for 10,000 kilometers.

In Europe, as you all know, the water pump popped in Zagreb, near the BMW service. This “good luck” costed me 450 euros, as I had to change the thermostat, the oil and some other fixing, along with staying there for 5 days.

I got to Africa through Tarifa (Spain) – Tangier (Morocco), where the fun was over. Everything around is dubious, although – increasingly rare – you find the same young people with iPhones, same adults with their concernes, their gypsy, their truck drivers, their corrupted authorities. A million times more thieves, hoaxers, “guides”, all acting as they were the best of friends, for a limited market of confused Europeans.

For instance, between Morocco and Mauritania there is a neutral land, with rocks and sand, of about 4 kilometers, surrounded by a mine field and scattered with devastated cars. I dropped my motorcycle two times in the dunes, and some willing locals offered to help, for a small fee of 150 euros. TO PUT IT BACK ON THE WHEELS!

In the famous central market of Marrakech I sat at a terrace among hundreds of others, cheered generously by the staff, who was physically dragging everyone who was walking by, until they sat down. In less than 30 seconds I changed my mind and I moved to another place, where there was nobody to drag me by the hand to eat, which meant that they didn’t have to. I ate quietly, only to be almost beaten up by the staff at the first terrace, when I walked by it while going back.

The Police, at least until Senegal, are dignified and fair. The army, except for the borders, where there is only chaos and violence (only verbal), treat tourists fair, make sublte gestures when you should slow down and there aren’t any abuses, only loads of controls, which are fast and friendly. Except for a 30 euro bribe, reduced from 50 for speeding, and the fact that they get a bit curious of the GoPros, not that they would know what to do with them. But authorities don’t do anything about locals. There aren’t any driving rules, although the road madness is segmented by control barricades for nothing, there aren’t any trade roundups, inspections, zero authorisations for any emplacement, absolutely everything is counterfeited, stolen and for sale.

It’s full of police for nothing and it’s full of scavengers, again for nothing. Everybody leaves everything everywhere, and I believe that I still have some wrappings inside my pockets, stubbornly convinced that I would find a place to throw them away, like a bin, because otherwise, I repeat, I can throw them anywhere, they would not stand out, not at all. In Senegal it’s a different story, as much AIDS as they may have, as tidy and civilised they are. It was only when I saw grass that I realized how depressing it had been, going through 3000 kilometers of desert.

Day after day I go through a hell in order to get to a heaven. Hundreds and thousands of kilometers of continuous wilderness, of piles of garbage, of dark communities, gathered like ants around me, offering, threatening, not knowing if they’re smiling or grinning. Ratholes full of lice to sleep in, joint-kitchen-whorehouse-medinas or wherever I get to spend the night, in bars, in pubs. For a maximum 10 euro accomodation, it’s not worth it to take my tent out, especially alone, at least I might get a hot shower.

And then – out of nowhere – a pool with WiFi. Or a group of young people with whom you go out for a Heineken and they all add you on Facebook. Or some Europeans in a touring truck (always a truck, the size of an occidental neighbourhood on the inside), who pull me out from a dune I got stuck in, because I had went to take some photos, with my whole neighbourhood on my back. Or a french lady’s auberge, who has home made icecream, a banana tree in her back yard and listens to raggae relaxed, in her little fortress in the middle of madness.

Each person talks a different French from the previous. If I’m on the road, I have sand all over, up to my butt. I stink with dark circles around my eyes, holding tight all my stuff, next to Europeans with sun hats, casually looking for their coach bus that will take them home. Every stop means grabbing all my valuables or peeing wherever I can see my motorcycle from. I get bumps from God-knows-what, that I start counting all the shots that I had. They disappear.

There’s a bunch of photo’s on Jeg Facebook fanpage, in the photos section obviously, where all seems way fun!