jeg.ro: turul Africii fără un motiv anume / Dakar-Accra

[ SEE ENGLISH TRANSLATION]

Vămile din Senegal către Mali îs ceva.

Se măsoară în câte cratere pot să spargă cu TIR-urile de pe-o parte și de alta a terenului neutru unde neutru înseamnă mai nou comun, fiindcă e o haltă densă de navetiști dormind unii peste ceilalți, sfârșiți de procedurile de traversare. Se poate compara cu tranzitul de bișniță de după ’90 dintre noi și unguri. Ăștia își aduc unu’ altuia marfă, ticsind acoperișile dubelor cu bagaje de încă de vreo 2-3 ori înălțimea lor.

Întrările în orașe sunt gâtuite de drumege pe – ca spațiu – un singur sens, cu nesfârșite camioane parcate de-a curmezișu’, pentru verificări interminabile a nu înțeleg ce, la niște baricade care par civile, cu butoaie și crengi și orice care poate bloca un traseu.

Poliția, armata și autoritățile în general continuă să fie splendide, rezumându-se la a salutat formal și a schimba două trei vorbe curioase.

S-au terminat prostituatele. Toate locurile care par în general extrem de dubioase se dovedesc a fi restaurănțele locale intime și prietenoase sau cocioabe cu frigidere de Cola, bere și confuzie locală cu privire la mine. Toți moțăie pe covorașele pe care se trezesc ocazional să se roage.

Restu’-n jur e spaimă. Am probleme ocazionale cu știe naiba ce, că nu reușesc niciodat ăsă le explici, dar noroc că se prind singuri, nu c-ar ști să-mi lămurească ce-a fost.

Localnicii, mai mereu într-un război civil sau scoși șifonați dintr-o proaspătă lovitură de stat, sunt săritori și ospitalieri.

Am mers până acuma de mi s-a terminat acidul din baterie și roata de pe spate, care suportă greutatea mai mare, pe care am încercat s-o reduc tot aruncând ba una, ba alta din boarfele pe care le folosesc în proporție de 20%, celălalte cărându-le după mine “în caz că”. Am decis să mă cac pe multe în cazuri că dintr-astea și să le rezolv când va să vie, mai ales că impresia generală este tot mai clară că oamenii locului o să facă pe dracu’-n patru să te rezolve cumva.

Încep să mă obișnuiesc. Ceea ce e liniștitor, exceptând că risc să mă rostogolesc zâmbitor în brațele primitoare ar vreunor teroriști răpitori, care-s convins că se pricep a se erija în niște gazde deosebite.

Dar în Ghana am avut un traseu dezastruos, cu primele gânduri serioase de renunțare. Mi s-a spart roata schimbată și am înlocuit totul cu avenlopa de offroad și camera aferentă. E foarte instabilă și frâna pe spate nu prinde bine. Era să spulber o bătrână ce mi-a sărit în cale și am mers pe ploaie torențială 200 de kilometri, ca să ajung frânt pe noapte în Accra și să dorm pe jos la unu’ într-o cociobuță primitoare.

Accra este pe jumătate o canalizare revărsându-se peste tarabele locanicilor, jumătate un Paris plin de cafenele, la rândul lor pline de albi. Ăștia n-au nici cel mai mic habar unde se află.

Aștept viza de Angola, care se estimează a fi o mare tăvăleală. Poate două săptămâni. Arcul de pe spate face sunete dubioase. Sau poate nu e arcul. Știe pula!

Următoarea mare încercare este Nigeria.

Atașatul român de la Abuja nu mă mai slăbește din mail-uri cu știri terifiante, care încep cu “stimate domn, nu doresc să vă înspăimânt, dar”, continuându-se cu ceva atacuri din preajma capitalei, blocări de drumuri de către șoferi de cisterne, că de ce le împușcă poliția cauciucurile, crime pe criterii religioase între creștini și musulmani, răpiri de expați și alte veselii dintr-acestea.

Încă mă decid dacă să traversez către Camerun pentru a vedea cu uăchii și probabil pielea mea oamenii cu hiene sau să cot un vapor să mă ocolească pe mare până la Douala, care e probabi la fel de distractiv, având de ales între cele militarizate, deci pasibile de conficte, cele civile, deci expuse pirateriei. Am citit sugestii că pe nici unele nu e bine să adormi. Deși toate pot fi povești romanțate, pentru că, la fel cum de departe de aude că Mali e finalul oricărei călătorii, trecerea mea a fost un sejur dansant stropit cu Red Label de amicu’ Mamadou. Exceptând Ghana. Unde engleza e mai diferită de engleză decât franceza de mai la nord-est.

Da’ nu poți ști. Sunt mereu căcat pe mine de frică. Mi-e dor să urle Călin la mine și să mă cheme Mihaela la ea-n birou pentru naiba știe ce. Nu mi-e dor, de exemplu, de Marius Iulian. Cea mai mare problemă până la urmă este că mă-mbolnăvesc de cap, de la spaimă, grijă, dor și nebănuit. La revedere.

Cotați căpița de poze pe pagina de Facebook a Jegelui, la rubrica photos, desigur, unde totul pare ușor mai distractiv.

[ENGLISH TRANSLATION BELOW]

The customs in Senegal to Mali are something else.

They’re measured in how many craters they can break with their trucks on both sides of the neutral land, where neutral now means common, because it’s a dense waiting place for commuters who sleep on one another, exhausted from the crossing procedures. It is comparable to the illegal trades between us and the Hungarians, in the ’90s. They bring one another merchandise, cramming the top of their vans with bags two or three times their height.

The entrances in the cities are throttled with little one-way – size wise – roads, with endless trucks parked across, for endless check-ups for God-knows-what, at some civilian looking barricades, with barrels and branches and anything that could block a road.

The Police, army and authorities, in general, keep on being splendid, resuming to greeting me formally and exchanging a couple of curious words.

It’s all done with the prostitutes. All the places that generally seem dubious prove to be little local restaurants, intimate and cosy or shacks with Coke refrigerators, beer and local confusion regarding myself. They’re all dozing on their rugs that they occasionally wake up to pray on.

Everything else is fear. I occasionally have problems with God-Knows-what, you can never manage to explain them, but luckily they understand by themselves, not that they knew how to explain back to me what it was.

The locals, almost always in a civil war or coming out rumpled from the latest coup, are helpful and welcoming.

I’ve rode so long that all the acid in the battery is gone and so is the back wheel, which bears most of the weight, which I tried to reduce by throwing away some stuff from the things from which I use only about 20%, carrying the others around “just in case”. I’ve decided to screw many of those just in cases and deal with them as they come, especially as the general impression is becoming clearer and clearer that the locals will do their best to help you somehow.

I’m starting to get used to it. Which is comforting, except for the fact that I risk rolling with a smile right into the arms of some kidnapping terrorists, which I bet they can mislead people into thinking they’re the best hosts.

But in Ghana I had the most dezastruous route, along with the first thoughts of giving up. The wheel that I’ve changed went flat and I had to replace the offroad tire and it’s inner tube. It’s very unstable and the rear break does not work well. I almost crashed into an old lady that jumped in my way and drove through heavy rain for 200 kilometers, to get to Accra at night completely exhausted and sleep on the floor at some guy’s place, a welcoming little hut.

Accra is half a sewerage overflowing onto the locals’ booths, half a Paris full of cafÈs that are full of white people. They have no idea where they’re at.

I’m currently waiting for the Visa to Angola, which seems to be a big mess. In two weeks. The rear spring makes funny noises. Or maybe it’s not the spring. Fuck knows!

The next big trial is Nigeria.

The Romanian attachÈ in Abuja keeps sending me e-mails with terrifying news, which always start with “Sir, I don’t mean to frighten you, but…”, continuing with some attacks from around the capital city, roadblocks by  tank drivers, arguing with the police which shoot their tires, religious murders between christians and muslims, kidnapped expats and other cheerful news like these.

I’m still trying to decide whether to go across Cameroon, in order to see with my own eyes and probably skin the people with hyenas, or to find a ship that will take me on the sea to Douala, which probably is just as fun, having to choose between the military ones, liable to conflicts, or a civilian one, liable to piracy. I’ve read some suggestions that you shouldn’t fall asleep on neither. Although they can all be romanticized stories, because, as you can hear that Mali is the end of all journeys, my passing through was a jolly holiday, sprinkled with Red Label by my mate Mamadou. Except for Ghana. Where the English is more different from English than the North-Eastern French.

But you can never know. I always shit my pants with fear. I miss being shouted at by Calin and being asked by Mihaela to go into her office for God-knows-what. I don’t miss, for example, Marius Iulian. My biggest problem is that i’m going insane from fear, worry, longing and the unforseen. Goodbye.

Look for the pile of photos on the  Jeg fan page, in the photos section obviously, where all seems way fun!