“A fii” sau a nu “fii”

Ca să scrii o carte trebuie să ț-…

Ca să scrii o carte trebuie să nu te întrerupă nimeni! Ca să scrii o carte trebuie să ți se fi întâmplat ceva. Trebuie să te îmbeți sau trebuie să-ți fi murit cineva. Sau, ca să scrii o carte, trebuie să nu ți se fi întâmplat nimic.

Trebuie să ți se fi întâmplat (sau nu) destule pagini. Trebuie să știi să scrii sau să ai cuiva cui să-i dictezi repede-repede, când îți vine ideea. Trebuie să te întorci, s-o corectezi, că ideea ta nu e niciodată destul bună. Cartea ta, în ansamblu, oricum nu e niciodată bună, oricât ai corecta-o. Depinde cât de mult le place și cât de buni sunt cei cărora le place. Ca norocul pentru ei, nu sunt eu scriitorul și nici voi cititorii ca să scriem, respectiv citim o carte prea curând.

Și dacă n-ai ceva de notat sub pat, cartea ta nici măcar nu e. Sau laptopul. Laptopul trebuie să fie bun, mai bun decât cartea, pentru că e mai scump decât ea și pentru că dacă bootează greu, puteai să fi avut mai bine o hârtie și-un pix. Nu atât de bune cât cartea, mai ales că-s goale.

Trebuie să ai cine să ți-o vândă, cine să ți-o cumpere și cine să ți-o citească. Dacă e bunicică, îmi mai trebuie să-ți mai facă și poate că ar trebui s-o scumpești.

Cărțile mai bune nu au semn de carte, că dacă îs mai bune, o să țină minte cititorul unde a rămas. Dar asta ține în principal de tipar. În tipar se decide mai mult sau mai puțin dacă e bună. Așa că trebuie specificat anume: “să nu-i puneți, vă rog, semn de carte”. Printre cele mai bune cărți sunt cele cu cel mai mare raport de pagini citite per timp.

Într-o scală comparativă, cartea oricui ar fi cea mai bună, atâta timp cât oamenii ar fi arși pe rug, dacă n-o citesc, măcar ca unul dintre aspectele neconvenționale ale campaniei ei de marketing.

Ca să scrii o carte ar fi preferabil să știi să scrii “să scrii” cu un doi i și să nu scrii “scri” cu un i, în formă negativă, ca la “Fii!” și “Nu fi!”, dacă verbul “a fi” nu ar fi copulativ și nu i-ar trebui (cu un singur i) nume predicativ. Dar el este. Și să scrii “cu doi i”, nu cu “doi de i”.

De fapt, nu: ca să scrii o carte, ar fi bine să te-apuci.

***

[mulțumim, Nojea]

***

Partea a doua a articolului…

Imbecilul de frate-miu, cunoscut mai mult pe Internet și în viața reală mai puțin drept “Care Dacian?”, a lipsit recent din apartamentul nupțial, durată de vreo o luna de zile, pe motiv că – zice el – s-a dus în Germania, cu lucrul. În tot acest răstimp, a publicat pe fotoblogul său un număr total de 3 poze, dintre care una când s-a întors, din Zalău. Știindu-l noi cum lucrează – în sensul că nu – și cum nu face de fapt poze diafragmă declanșată după diafragmă declanșată – în sensul că ba da – ne rămâne decât să deducem că Dacian a lipsit – da – și-a luat aparatu cu el – da – însă a făcut doar poze pentru industria porno, deoarece s-a întors cu bani.

Concluzia, odată puse detaliile cap la cap, a fost simplă. Mai mult decât asta, nu-l credem nici c-a ieșit din țară, da’ nici nu-l bănuim că ar fi întreținut sex, chiar în contextul propice acestei activități.

Știm cu siguranță că s-a întors pripit și s-a tuns urgent, ca să-și schimbe înfățișarea. Care, dacă o analizăm la nivel de freză, ne dă un indiciu cu privire la categoria de pe site-urile unde-au ajuns pozele sale. Dar nu înclinațiile sexuale sunt subiectele discuției noastre dintr-acest articol.

Cele toate cele 21 de zile cât a fost plecat, m-a ținut ba cu șlițu’ desfăcut, ba cu pantalonii pe vine, ba până la urmă tot cu mâna-n chiloți, că sub nici o formă n-a vrut să dezvăluie clar când se-ntoarce precis. Mă ținea într-un continuu “deseară”. Ș-atunci, în ciuda cârdurilor de fete care ciripeau necontenit în interfon, eu nimănui nu puteam ca să deschid.

Caut, pe această cale, domnișoară de caracter, fizic atractiv, curată, inteligență ridicată, umor, sociabilă dar singură în apartament. Pentru Moafle.

***

Politețuri și nu numai…

[mulțumim mie]

***

[mulțumim, Dan Chișu]