În fiecare dimineață, la clipa trezirii, mă cuprinde o plăcere supremă: aceea de a fi Darius Groza.

Aici mai sus l-am parafrazat pe Dali, nu vă căcați pe dvs.

Am dezvoltat în ultimele luni o poftă morbidă de a-mi suna fostele prietene cu tot felul de pretexte, în principiu toate bine clocite (pretextele, nu prietenele), doar pentru a-mi face o statistică care să cuprindă un grafic cu de câte ori din totalul apelurilor ajung să vorbesc, în loc de ele însele, cu actualii lor prieteni. Care, foarte grijulii, supraveghează toate canalele tradiționale de comunicare.

Pentru că și aceștia din urmă au dezvoltat, la rândul lor, o fobie psihotică față de mine. Ceea ce-i cel puțin dubios, considerând că majoritatea fostelor prietene s-au despărțit de mine mai mult sau mai puțin ca să fie cu dânșii, fapt care, pentru orice bostan bine dezvoltat, e destulă mărturie de dragoste. În cazurile în care nu s-au despărțit de mine anume pentru ei, iar relațiile noastre sunt independente, măcar cronologia lor ar trebui să le sugereze în vreun fel cum e ordinea lucrurilor aranjată ea așa, adică exact începând cu faptul că au fost cu mine, iar acum se-ncheie cu că sunt cu ei. Aspect ce denotă o oarecare continuitate a vieții mai mult spre viitor, decât anormal, spre trecut. Dar, cum spuneam, cei în cauză își consumă existența mereu în frica clipei ce cred ei că va să urmeze inevitabil – a doua mea venire.

Ați zice că, pe bună dreptate, un fost prieten (în special dacă acesta sunt eu) nu prea mai are ce împărți cu omoloaga sa – fosta prietenă… și așa și este. Dar acesta nu este decât un motiv în plus pentru actualii prieteni să trateze totul cu o sporită vigilență.

Mai ales când primejdia pândește la tot pasul…

[foto de către Groza-Bîja Mihnea-Dacian]

Experimentul meu a început prin vară, când am organizat să mă-ntâlnesc într-un cadru social decent și creștinesc cu una dintre marile Doamne Jeg, cu care, la acel moment, nu mă văzusem de ceva vreme.

Mesajele au fost interceptate cu profesionalism, iar celula de criză s-a activat instantaneu, intrând prompt în alertă. Fluxul informațional menit să lămurească ultimele detalii ale întrevederii a fost pur și simplu segmentat.

Intermediarul nu mai intermedia – că până atunci trebuiau verificate atent fiecare transmisii, iar actualul prieten se oferise singur să ocupe pro-bono această funcție, chiar dacă nu-i propusese nimenea. Datele vitale specificând ora, locul ș.am.d. nu mai ajungeau la destinatar. Vorbeam direct cu portarul – adică tot prietenul, că, în lipsă de personal, se cam ocupa el de toate posturile, opera toate aparatele, apăsa toate butoanele, iar la sfârșit făcea și curat, dacă mă-nțelegeți. Adică să nu fie expusă cumva fata. Am convingerea că dacă aș fi insistat îndeajuns, ar fi jucat tot el fericit și rolul fostei mele prietene, ba chiar s-ar fi înșelat pe sine cu mine, doar ca să evite oroarea de a schimba eu două priviri direct cu autentica.

Ceea ce m-a surprins e că nu îmi respingea intențiile, ba chiar discuta foarte diplomat cu mine la telefon, probabil încă mult timp după ce eu închisesem. Cert e că făcea pe recepția de la parter, de câte ori sunam, strângând ghem în jurul lui orice inițiative de contact.

În săptămânile ce-au urmat, am aplicat de curiozitate exact același mecanism pe toate care contaseră în câte-un moment cheie în viața mea. Și încă mai contează, pardon.

Activitățile clandestine cu care m-am amuzat au avut consecințe de-o gravă importanță: au dus la puricat arhive de messenger până în temelii, răspunsuri oficioase la sms-uri, care nu mai erau concepute de proprietarul telefonului, ci direct de ofițerul de veche. Unul dintre ei chiar mi-a declarat plin de dramă, cu subiect și predicat, că nu îmi mai este permis să mă întâlnesc cu domnișoara pe teritoriul municipiului Zalău – mă-nțelegeți – cât timp el va avea suflare. Și, într-adevăr, nici n-am prea avut ce face în această privință. Am fost neputincios. Pentru că dacă eu vizitam orașul, ba c-o treabă, ba pe la părinți, fata era vârâtă adânc în pivniță, obloanele erau trase, iar șerifu’ stătea cu mâna la cingătoare.

Mai de curând, cu alta dintre ele, nu mai există – da’ deloc – contact nemijlocit. Chiar când ne întâlnim întâmplător pe stradă sau prin vreun birt – toți trei zic, nu conspirativ, doar noi doi – vorbește doar el. Nici măcar eu. Și e o situație cu totul specială să ne întâlnim întâmplător, dat fiind că în decurs de câteva minute de când am pășit afară din casă, tot felul de prieteni se informează fără fir unii pe alții și-ntre ei cu privire la prezența mea și poziția exactă, ca să nu mai zic de localizarea triangulată a fetelor, despre care posesorii au feed permanent prin sms, încât primesc una-două coordonatele atât ale mele, cât și alte doamnelor. Dacă, printr-un miracol de neprevăzut, am reușit să înșel toată tehnologia asta și trec peste obstacolele de securitate, înșelând întregul aparat de monitorizare și – stupoare! – mă întâlnesc doar cu fata, tastaturile telefoanelor încep să zbârnâie, operatorii declară imediat stare de urgență, se ocupă rețeaua, de fac descinderi în localuri, baraje rutiere etc.

De fapt, încă de la începuturile aventurilor mele feciorești, prin liceu, succesorii mei (ca să nu le zic runneri-up) se fereau de mine înspăimântați precum ceva curat de ceva necurat, în antiteză cu expresia “ca Dracu’ de tămâie”. Mai mult ca “cineva nevinovat de Jeg”, să zicem, un proverb încă în fază de construcție. Acest obicei s-a moștenit aproape roial până la cele mai recente mari pasiuni. Și s-a extins la orice fel de relație.

Dacă Jegul însuși s-a născut, acum f’o aproape 5 ani, din relatările mele despre eșecurile relaționale, domeniu la care am remarcat prin experiență că m-aș pricepe, în special ramura cu eșecul, acum mi-este amănunțit studiată orice fel de relație interumană, iar persoanele cu care interacționez sunt interpelate cât timp eu sunt, de pildă, la budă, ca să fie prevenite cu privire la iminentul pericol. În Zalău s-a asamblat câtamai sistemul, un Comitet get-beget, care se îndeletnicește pe perioadă de vizită în deplasare cu absolut orice mișcare de-a mea. Când mă duc pe-acas’, prin orașul născării, parc-aș fi la un congres în cinstea mea, unde se dezbate și se promulgă, se iau decizii și pun în aplicare acțiuni! N-am nominalizat, da’ poate în comentariile articolului o să se ridice singuri în picioare.

***

Dar să râdem cu bucatele de sărbători…

[mulțumiri, Carcea]

***

Și tot în acest moment pios: calendarul de mai jos atârnă pe holul cășii de baștină de-ntreg anul; din decembrie, afișează această ilustrație, cu un detaliu în ea care-ar putea speria credincioșii și pe care eu nu l-am văzut, nefiind credincios; îl vede cineva pe acest detaliu?

[aici în mărime, păi, mai mare]