Am început să-mi iubesc părinții

Mie, de când mă știu, nu mi-a prea păsat de ai mei.

Am avut o copilărie fericită. După ce am plecat de acasă, m-au lăsat să fac ce voiam, lucru posibil numai prin toate eforturile lor de susținere financiară și emoțională, de care iar nu mi-a păsat absolut deloc. Nu consideram că mi se cuvin. Nici măcar nu mi-am pus problema.

Ei s-au mulțumit cu răsplata stupidă a posibilității de a mă suna în fiecare zi cu îngrijorare, pe telefonul pe care mi-l luaseră și al cărui abonament îl plăteau, ca să vadă dacă mi-am încălzit supa făcută noaptea, ca să fie gata dimineața și cu care-au alergat prin tot orașul ca să mi-o trimită înainte să plece la serviciu, ca să-mi ajungă pe când mă trezesc eu târziu și să se roage de mine să catadicsesc să mă duc s-o preiau. Dacă mă sunau de mai multe ori pe zi, deja mă enervau. Mai ales dimineața. Supa se strica de cele mai multe ori în frigider deoarece… nu-mi plăcea. Arareori o mânca ceva prieten mahmur, pentru că era absolut extraordinar de bună. Era făcută de taică-meu, cum n-o face nimeni altcineva. Nu “alt tată”. Nu tatăl lor. Nu mama lor. Nimeni. Tatăl meu gătește orice mai bine decât oricine.

Mama mea a acceptat mereu și m-a încurajat cu ce alegeam în viață și-l liniștea pe tatăl meu, care credea – și pe bună dreptate – că orice nouă aventură de-a mea mă poate omorî, știind că nu mă poate opri, încercând așadar înnebunit și neputincios măcar să mă ajute să o duc la sfârșit. Fiindcă dacă mă ajuta, fiindcă dacă reușeam – era responsabilitatea lui – însemna că nu mă pierdea.

Am ajuns un adult foarte deștept și descurcăreț. În recenta mea viață independentă, mi-am îndeplinit toate visurile MELE, obținând mai mult decât majoritatea copiilor de vârsta mea ai părinților din Zalău, unde taică-miu se mândrește cu mine și este invidiat. De fapt, nu invidiat. Comunitatea părinților din Zalău e prea mică și bucuroasă: îl admiră. Fiul său este o mică vedetă, cu multe împliniri spectaculoase, ieșite din standardul “primei case” ori “nepoților” ori slujbei la o firmă mare, condiții mulțumitoare dar înseriate pe care trebuie să le îndeplinească fiii și fiicele, ca să fie bine. Când au încetat să-mi plătească facturile, ai mei n-au vrut nimica înapoi, deși plătesc încă datoriile cumulate. Le-a ajuns că eu făceam ce-mi place. Părinții mei vor de la mine să fac ce-mi place să fac.

Tati are un stick USB de 8 giga, pe care are un Word, intitulat SARMALE.doc. În el sunt scrise, pe câte un rând, cu spațiu de un rând între ele, câteva zeci de denumiri diferite de sarmale. Cu nerăbdare din partea mea și dificultate peste capacitățile vârstei lui a-nvățat să le transcrie de pe niște caiete de-ale lui. Mai are câteva mii de pagini. El studiază cultura gastronomică veche româneasc și romană, încercând să o reintroducă în interesele actuale. Doar-doar se va pupa tot ce iubește el din Sălaj cu vreo toană a hipsterilor. Cândva el vrea să-și deschidă un restaurant așa cum vrea el, vis cu care n-a fost niciodată măcar o infimă parte real interesată din gândirea mea să-l ajut. Niciodată nu m-am oprit să-mi pun problema dacă-l pot răsplăti.

Ieri am fost la Zalău, să-mi rezolve iar ceva căcat. Și, după ce-a făcut pe dracu’-n patru și m-a rezolvat, tatăl meu m-a rugat să-l ajut cu ceva.

“Am aici o rețetă [un link de pe un site]. Am primit-o pe Internetul meu [newsfeedul de Facebook]. Eu cum mi-o pot pune undeva [să o salveze]? Că eu tot primesc rețete [le găsește din link în link, nu și-a definit vreodată exact cum navighează, el ajunge unde-l interesează cumva].”

Am intrat în Chrome și i-am arătat steluța de bookmarkuri. Fiindcă știam că o să-și umple bookmark barul de sute de linkuri, i-am făcut un folder Rețete. I-am arătat cum în folderul ăla poate face un subfolder. Sosuri. Lângă el l-am pus să facă și el unul. A făcut Supe. I-am arătat că dacă mai găsește un link, poate să apese steluța de bookmarkuri și să-și aleagă un folder în care să îl salveze sau să-și creeze altul.

Ieri i-am rezolvat tatălui meu o problemă care-l încurca de ani de zile. Printr-o funcție ridicolă din Chrome, pe care n-am avut răbdare să i-o explic încă de când m-a întrebat prima dată, când parcă eram în facultate, i-am rezolvat ceva cum mi-a rezolvat el fără să crâcnească, ani de zile, de pe o zi pe alta, caziere judiciare, pașapoarte, taxe la școală, chirii, pachete, excursii, viața.

Azi m-a condus la ieșirea din Zalău, să plec către Cluj. Îmi pregătise o supă și alte câte ceva, să le iau cu mine și a uitat plasa acasă. Era foarte supărat și nu-i venea să creadă că le-a uitat și că eu n-o să am supă și alte câte ceva la Cluj. Nu știa cum să mă facă doar să mai aștept, să se întoarcă acasă prin tot orașul, ca să ia supa și să mi-o aducă, doar să nu mă mișc din loc. Iar eu mă grăbeam. Am ajuns la Cluj, iar maică-mea m-a sunat de 4 ori să-ntrebe dacă am ajuns.

Tati, îmi pare rău că n-am mâncat supa. Și, mami, îmi pare rău că nu ți-am instalat din nou Power Pointul.