Am văzut pe ceva blog la una titlul: “Vântul vieții mi-a furat iubirea mamei” și după m-am căcat pe mine de râs, am zis că-i bun de titlu și aici; sper că-i dintr-o melodie, nu că i-o murit cineva…

Frâncuții noi pe OiMR.

Fă! Nu numa’că io nu trebuie să scriu aiciuca constant, spre nerecunoștința voastră… ci nici măcar nu trebuie să vă explic! Io nu vă datorez vouă că să texte, lipitori neproductive. Nu îmi trăiesc mie viața, ca să mi-o citiți voi și să vă mulțumească, limbrici din curul societății, iar dacă nu vă hrănesc cu ceva nou, nu înseamnă că ar fi fost responsabilitatea mea, ca apoi să trebuiască să mă justific.

Eu, bine intenționat, încerc să mi se întâmple lucruri cât mai interesante și mai dese și buchisesc aici cu măiestrie, ca să aveți voi ce să vă umple diminețile goale de întâmplare, când pierdeți vremea la slujbele pentru care sunteți plătiți degeaba sau trezindu-vă și scârmându-vă-n cururi a pagubă, că nici pă alea nu le aveți. Însă nu e vreo obligație de-a mea. O fac din altruism, din măreția sufletului meu de aur, care vă dă, fără să vă ceară nimicuță în schimb (boxerii și banii gratis și zacuștile de legume și nu cu ciuperci deoarece nu-mi plac pe care nu le-am primit încă din propria voastră inițiativă).

S-a-nțeles, vite morbide ce rumegați cu patru creiere subdezvoltate, care nu fac împreună nici cât unul subdezvoltat, același articol și vă certați între voi ca chiorii la comentarii de săptămâni de zile, fiindcă nu aveți alte experințe personale? Vă mulțumesc pentru înțelegerea pe care, dacă ați avea capacitate mentală, dar n-o aveți, mi-ați acorda-o.

Dar dacă vreți neapărat să știți – ceea ce vreți, fiindcă asta-i tot ceea ce vă scoate din apatia vieților voastre fără de conținut – n-am mai scris de atâta vreme deoarece îmi petrec  tot timpul liber cu noua asta fată de care v-am mai povestit și care are abilitatea copleșitoare de a nu face toată ziulica NIMIC!

Deci nu că face anumite lucruri, dar acestea nu merită menționate. Ea NU face ORICE. Mergem în locuri, în esență observ cum îmi dispar o grămadă de bani și mereu mă întorc de nicăieri absolut extenuat. Dar când mă pun să-mi amintesc ce s-o fi întâmplat, realizez că nu s-a întâmplat.

Am cunoscut prin ea o întreagă comunitate pe care n-o mai întâlnisem nicăieri înainte – eu umblând prin locuri unde se-ntâmple chestii – iar toți membri ei (în afară de una, asupra căreia vom reveni) o ajută pe Ada și ea pe ei înapoi în a nu cumva să facă oricare din ei ceva.

I-am cunoscut prietenele de-o pasivitate molipsitoare, care se strâng cu toatele în diversele bârloguri, unde ele zac inerte. Iubita mea este mereu ocupată cu a se întâlni cu mine și a le chema pe celălalte legume, cu care și-au stabilit că trebuie să se vadă undeva static, iar acolo să vegeteze. Știu că vegetează, deorece multe au prins rădăcini acolo și nu se mai ridică. Trebuie să le râcâi ca să se mute în alt loc, lăsând se petreacă ceva în spațiul în care stăteau, să nu existe inutil. Și mă duce și pe mine acolo să mă simt bine cu ele, împreună și unde – ce altceva? – trebuie să – exact! -  stau.

Există una dintre prietenele ei, care se numește Teo Turtă. Din întreaga comunitate, doar ea face anumite unele lucruri. Necazul este că acestea reușesc să fie cele mai neinteresante treburi care există de făcut. Ca să aveți o imagine, acestea sunt cele pe care noi, ceilalți, care de obicei facem, alegem arareori să nu le facem și să facem nimic, în loc să facem alea, care nu merită făcute. Probabil ea a pierdut vreo tragere la sorți între celălalte și este condamnată să aibă activitate și n-a reușit decât ceva ce este absolut irelevant.

Și pentru cineva care a reușit să nu facă nimic între alții care doar asta fac, așa ceva cum face ea  este totuși… orice. Pentru că de regulă, la sesiunile de lâncezeală profundă, Teo Turtă ia entuziast cuvântul și ne povestește – atenție! – ce-a făcut, câteodată hazardându-se să ne povestească ce-a mai făcut, ca și cum asta ar fi vreo activitate constantă, dacă ar fi o activitate.

Dezamăgirea mea, care aștept  cu înfrigurare mometul măreț ca oricare dintre ele să facă orice, măcar un pârț, măcar doar fiindcă n-au putut să facă ceva să nu-l facă, este că Teo Turtă ne povestește de cele mai multe ori lucruri care i s-au întâmplat și probabil față de care n-a avut vreo prăvălire neînsuflețită ca să se opună. Acestea ce i s-au întâmplat – dacă e să devenim tehnici – practic nu sunt lucruri pe care ea le-a făcut, ci care i s-au făcut… adică o definiție pentru diateza? Pasivă. Unul dintre cele mai plictisitoare lucruri pe care ni le-a adus Teo Turtă la cunonștință, de pildă, este cum i-a luat mă-sa telefon, doar una dintre multiplele acțiuni la care Teo Turtă n-a avut vreo contribuție reală, mai mult decât în capul propriu.

Uneori Teo Turtă povestește cu mare patos lucruri pe care le-au făcut alții în locul ei și ar fi trebuit  să le facă ea, atribuindu-și-le într-o oarecare măsură. Cum ar fi curățenie la ea acasă, de către prietenu-so, când ea nu era acolo – probabil făcând nimic cu fetele sau povestindu-ne cum nu face ceva, crezând că e ceva de povestit făcut de ea, telefonul luat de mă-sa, să zicem- în opoziție cu a-și face ea ei ce trebuia, ca să nu mai vorbim ce trebuia să-i facă lui.

Alteori, Teo Turtă ne povestește lucruri care încă nu s-au întâmplat și pe care nu vrea să le facă, cu foarte mare detaliu pe cum nu vrea să facă aceste lucruri, asumându-și astfel prin insistență aproape aceleași merite precum dacă le-ar fi făcut deja.

Probabil deoarece are atât de multe responsabilități. Printre responsabilitățile lui Teo Turtă se numără: motorul lui prietenu-so, patul Emiliei, obligația părinților de-a veni din Alba ca s-o ducă înapoi în centrul orașului Cluj, de la periferie.

Dacă tot am ajuns la ea și o menționasem anterior ca excepție, singura persoană din anturajul Adei, care se rupe astfel de contextul tragic în care trăiește, este Emilia Fekete. Emilia Fekete, în antiteză cu restul putorilor latente din jurul ei, face totul.

Dintre responsabilitățile Emiliei: făcutul de mâncare, spălatul vaselor dacă le-a boscăit pe toate, mersul după țigări, plătitul țigărilor dacă îi trebuie să fumeze, Teo Turtă, făcutul de liniște ca să doarmă Ada lin, ascultatul de muzică la maximum de la Ada când vrea să doarmă ea însăși, deschisul ușii când vin oricare dintre pijdi de la disco negăsindu-și cheile de bete și opritul sonerieri care țârâia continuu în acest sens.

***

[care vrei Prințu’ de când eram mici, îl iei de aici, da’ dai și la ceilalți copii; este un folder cu Prince Of Persia primul, cu Prince of Persia 4D – un remake cu alte nivele și Dos Box, ca să meargă și pe Windows și indicații, că n-am așteptări de la voi]