“Articolul fatidic!” am mai zis, deci îmi trebuie alt titlu.

Acest material efervescent a fost publicat sub intense presiuni și mașinațiuni potrivnice, conținutul său exploziv referitor la cum am căzut eu în cur și Marius Iulian trimițând frisoane de groază până la cele mai înalte nivele ale grupului meu de prieteni, care au constantul presentiment că ochiul circumspect al opiniei publice mondiale stă cu refreshu’ la RSS-ul Jeg de parcă s-ar fi rupt funia de tras apa la Wikileaks și stă să dea p-afară.

Se fac două săptămâni de când am căzut în cur. Din picioare. M-am prăvălit cu într-atât aplomb, încât impactul m-a propulsat îndărăt în poziție normală. Coboram până în beci să văd dacă nu cumva s-a dezlegat cineva și de atunci mă doare curul. Nu la noadă, am stabilit.

Nu neapărat undeva anume, dar în niște circumstanțe foarte precise: când strănut, reflex care a devenit acum un plânset preventiv. Respectiv când urmează să eliberez gazele din intestine prin anus. Ceea ce nu am reușit să duc până la capăt în perioada imediat postmergătoare nefericitului accident.

Puterea cu care am picat m-a frapat, rămânându-mi să presupun că m-a tras în jos fie cât sunt de gras, fie cât sunt de prost, fie energia disipată din conflictul corpului meu de a se se dovedi mai gras decât prost și invers.

Totuși, planeta Pământ nu s-a lăsat luată prin surprindere de gravitație și m-a respins imediat, într-o perpetuă convergență dintre forțele fizice externe și slăbiciunile emoționale interne.

Gravele consecințe s-au făcut vizibile de îndată, cu precădere asupra activității mele favorite: statul în însuși același cur, cu burta adineaori amintă în sus. Am ajuns constrâns la cea mai apropiată alternativă, mult prea istovitoarea întoarcere de pe-o bucă pe cealaltă.

Cumplitul blestem mi se putea arăta numai mie: o accidentare care să mă împiedice de la a nu face nimic. Fiindcă nu mă doare doar dacă stau în picioare, făcând ceva.

Necazul ăsta mă obligă să fac, ceea ce mă expune, cum ar fi, de pildă, la Marius Iulian. Despre el știți, dar vă rog să mai recuperați: în ultimii ani și-a strâns bani să-și ia Vespa, dar și-a luat de ei iPad ca să nu aibă ce face cu el și iPhone, ca să aibă și ceva util, decizie timpurie și cumpătată, fiindcă urma să fie vândut degrabă ca să-și ia de bani un câine de rasă. De la iPad s-a oprit în ultima clipită să-l vândă pentru a-i lua cățelului o zgardă de designer (fiindcă așa ceva există), doar fiindcă trebuia să și-l vândă ca să-și ia înapoi un iPhone.

E biznis, nu vă bateți căpșoarele. M-a sunat chiar deunăzi de pe el să mă întrebe cât consuma motorul meu, că el ar vrea un speedbike. Că i-l dă cineva pe puțini bani dintre cei pe care nu-i are și-l chiar așteaptă cu ei, să nu-i facă. Singurul neajuns e că ar consum mult, vreo 10 la sută… da’ e logic, cumva, fiindcă merge tare, prinde 310. Da’ nu are a face, că lui i-l trebuie mai mult prin oraș. Deci n-ar merge așa tare, doar ar consuma de parcă. În schimb, nu s-ar da mult, deci nici n-ar avea ce să prea consume. Practic, numa’ ar fi dator.

La momentul scrierii acestor rânduri, Marius își mai calculase prioritățile. Acestea sunt acum un scuter, deoarece consumă mult mai puțin. O gândire riguroasă, alături de faptul că ar costa mai mult decât motorul, însă tot din bani pe care nu-i are urmează să fie procurat.

Toate aceste aspecte sunt totuși derizorii, mai multă miorlăială cauzând crearea acestui articol și nu achizițiile impulsive ale diverselor tâmpenii strict pentru devalorizarea lor imediată și vânzarea la dumping pentru achiziționarea altor tâmpenii.

***

***

Mai multe prosteli, în Registrul Diverse!