Bă, tu să-mi dai banii!

Am ales titlul acesta fiindcă acest articol e mai materialist, eu fiind mai materialist – în primul rând, îmi datorați mai toți bani, măcar moral vorbind, dar cu precădere cei care ați achiziționat articole vestimentare la licitația recentă și, în al doilea rând, pentru că am făcut un pariu, vorba aia, mai mult cu mine însumi, pentru că cel care s-a legat cu mine în această prinsoare va pierde cu umilință! Da’ aflați voi pe parcurs la ce mă refer…

Nu c-ar trebui să mă justific eu vouă, scârbelor. Dar am o inimă de aur.

***

Să vedeți. Mi-am pierdut pașaportul pe care îl foloseam ca să mă identific pe sine până acum, când iată, nu mă mai cunosc. Până acum sau cel puțin de când mi-am pierdut buletinul, pe care îl foloseam inițial în același scop.

Fiindcă nu mai am cu ce mă legitima cu altceva, în afară de bonuri de masă, dar aia nici nu îmi permit, financiar vorbind – să păstrez un bon de masă mereu, pentru asta – am hotărât să merg la Zalău, singurul loc din lume unde ți se pot trage în chip poze digitale, ca să ți se facă o nouă carte de identitate. Fiindcă la Poliție absolut fiecare element de aparatură este atent separat de un altul, să nu cumva să se atingă și să comunice, nici din greșeală măcar, prin vreun maț sau prin neant, aievea, sau, mai rău – ferească, să se conecteze la Internet și să trimită ceva util.

Că m-am dus, asta nu-i nici o problemă. Mai ales pentru că măcar mi-am și găsit pașaportul pe drum. Pașaport care era la mine, în ghiozdanul cu care mergeam și care, dacă știam, mă făcea să nu trebuiască să mă duc. Or eu eram deja dus, ca să se întâmple chestia asta. Deci asta n-ar fi ceva deplasat.

Că m-am întors, însă, asta a fost mai dificil. După ce-am făcut ce nu trebuia de la bun început să mă duc să fac, am venit. Am venit dimineața cu o… să-i zic mașină. Marca o știți sau, dacă nu, o puteți presupune. În… am convenit că e o mașină, era ceea ce s-ar putea numi, dacă ar fi întrunite condițiile, un șofer. Ceea ce nu se poate suține c-ar fi fost. Întrunite.

Acest șofer, ca să fim indulgenți, tindea nu foarte promițător spre o ființă aparent umană; cu aspirații bune, de altfel, că avea forma necesară, dar fără prea multe speranțe.

Iar nedefinita creatură încerca fără întrerupere să îmi comunice niște amănunte cu care eu, omul, nu aveam nici o legătură. Și reușea, pentru că, timp de o oră și jumătate, am fost expus necontenit la ele. Consider că ar fi doar just ca și voi trebuie să le asimilați, din empatie față de mine, însă nu am spațiul necesar pe server ca să reproduc în întregime debitul și, cum prea bine surprindeam și mai sus, sufletul meu e mare, grețoșenii ce sunteți.

În general, lighioana auto nu vorbea în propoziții, ci în cuvinte lungi, care, dacă respira, ar fi fost niște sintagme poate inteligibile, însă așa erau doar o suflare continuă de silabe. Se oprea doar când ațipeam, ca să tragă aer, fiindcă trebuia să vorbească de acolo mai departe mai tare, ca să aud, “CĂ NU”? Și apoi, când mă trezeam ca trăznit, să răcnească încă o dată tot, deoarece probabil am scăpat ceva și se rupea firul povestirii.

Care era un fir, însă subiectul nu era constant. Ca o convenție, am încercat în somn să despart discursul în părți de vorbire, ca măcar să sune a ceva, cu care m-aș putea obișnui. Dar nu.

***

Eu rezist la serviciu (asta nelegat de șofer, vedeți steluțele despărțitoare, da?), prin două căi foarte simple: prima îi că, în mod suprinzător, îmi place. Asta nu-i o lingușeală, știm că citesc toți șefii. Da’ ar trebui să sune chiar amenințător pentru orice angajator, pentru că sub nici o formă nu trebuie să-i placă angajatului la lucru, pe principiul logic că n-o venit acolo să se distreze, nici chiar făcând ceva. Însă mie îmi place mai tot timpul, ceea ce ajută destul de mult.

Dar e nevoie și de altceva ca să reziști, deoarece odată ce îți tot place, nu te mai poți hrăni cu ură, o altă cale folosită de mulți în a se descurca la locul de muncă.

Și atunci am găsit ce-a de-a două metodă: în fiecare zi îmi vărs ceva pe mine. Am găsit că vărsându-mi ceva pe mine și lăsând să se uște mă face că cred că am alt job, măcar pentru varietate, că v-am zis – îmi convine cel pe care îl am.

De pildă, ieri mi-am vărsat pe mine lapte. Am așteptat câteva minute și deja puțeam abject ca la uăi. Mi-am pus niște muzică ambientală, tematică, și am mânat lucrurile mai departe. Mi-am tratat colegele și colegii adecvat, iar treaba a ieșit, aplicând principiile ciobăniei.

După care a urmat o zi în care eram extrem de obosit. Nu din motive de serviciu, dar mi se părea nedrept ca acesta să fie afectat. Însă eu tot eram. Și n-am vrut să stau doar și s-o frec. Așa că mi-am scăpat pe chept niște dulceață. Fiindcă intră în țesătură. Și am apăsat cu unghia pe ea, cum nu e indicat să faci, frecând, fiindcă pentru aia eram în dispoziția necesară, până când a ajuns pe cealaltă parte. Puteam să scap, de pildă, niște spermă, tot din aria aceasta a frecatului, însă eu mi-am văzut de treabă, din domeniu alimentar și toată lumea mi-a zis că sunt cu adevărat un dulce. Oricum este un joc mult prea tâmpit de cuvinte, chiar și așa.

Nici una nu se compară cu o dată când eram prin oraș, deci în timpul liber, iar un domn a scăpat pe mine direct o vomă, fără filtru. Adică a vărsat exact obiectul tipic vărsării – o vărsătură. Însă cel mai grav de la serviciu, a fost totuși când am mers la budă, la aia dintre ele unde avem voie să facem doar felul întâi.

Iar aici facem o paranteză, fiindcă tre’ să știți contextul: noi avem o colegă, Camelia Imbuzan, care s-a verificat în horoscop dacă e compatibilă după data de naștere cu Barack Obama. Iar ea are o obsesie aproape îngrijorătoare cu a nu ne pișa noi, băieții, pe lângă budă, nici măcar un pic, nici măcar, să zicem, Călin căruia, la fel de îngrijorător, cred că îi face plăcere. Închid paranteza.

Eu, de frică, vă spun, doar de spaimă înrădăcinată în străfundul ființei mele, ca să nu cumva să cadă un strop greșit, am plonjat dramatic, când am realizat că nu trebuia încă să plec și am salvat cu propriu-mi trup un jet final destul de puternic.

E singura dată când m-am scuzat că e îmbâcsit aparatul de aer condiționat, care are din fericire exact aceeași mireasmă când ne răcorește. Mai puțin când am scăpat o dată de m-am beșit în mod clar, fără tăgadă, deși am reușit să dau cumva vina pe Duțu, cu o măiestrie pe care nici acum nu mi-o explic, că și el m-a crezut, mai ales că lui în general așa îi cam miroase pielea, fără să facă ceva.

Și foarte rar mă acuză Călin că prăjesc lucruri lângă dulapul cu haine, că sunt mereu – zic eu – înmiresmat. El care duhnește clar a bucătărească din aia maghiară, de pe strada Crasnei, unde nu puteai trece pe trotuar fără să îți intre în lenjeria intimă.

***

Pariul!

Totul a pornit de la că mi se va lăți mie Pamfilul, odată ce pun pe mine. Cum adică… să pun pe mine, a fost reacția firească. Și s-a născut următorul aici pariu, ăsta de mai jos, iată:

Provocarea!

Andrei zice că: io mă îngraș 10 kile sau mai mult în șase luni. Adică pe data de 5 februarie o să am 70,9, conform faptului că acuma am 60,9, pe cântar.
Eu zic că: nu.

Miza!

Dacă da – Andrei are voie să publice, pe toată durata lui 2010, un număr maxim de 10 fraze gramaticale, oriunde în textele de pe Jeg, datate după 5 februarie, maxim una pe o postare, fără să se anunțe în care postare sau care frază e adăugată, pââână la publicarea tuturor frazelor sau sfărșitul anului calendaristic. Andrei se obligă să mă anunțe înaintea articolului că intenționează să publice o frază, iar eu mă oblig să i-l arăt înainte de publicare. Eu am voie să semnalez articolul ca unul alterat de putregaiul lui Andrei.

Dacă nu – tot Andrei îmi dă 10 meniuri de 8 aripioare picante de la KFC, cu sos de usturoi, cu suc mare și cu porție de cartofi mare (pe care, opțional, o pot lua de la McDonald’s, că-s mai buni) – constructiv, așa-i? Sau contravaloarea meniurilor în bani peșin, pe durata lui 2010, la nu mai mult de o lună distanță între dumnealor.

Note!

Andrei are voie să mă verifice, oricând, până la terminarea celor șase luni, de maaaxim 10 ori, dacă are vreo suspiciune. Dacă vrea să mă verifice a 11-a oară, s-a sfârșit. Și e ultima șansă, chiar dacă nu s-a sfârșit perioada. Are voie să vină inopinat, în orice oraș, asigurând cântarul și dacă îi deschid la interfon.

Nici unul nu ne vom eschiva și vom apela la diverse tertipuri ieftine, dacă pierdem. Susținem noi acum. Bun? Acum trebuie să mă duc la budă, că am băgat în mine ca spartul, înainte de cântar, de-am câștigat f’o 2 kile.

***

Eu și Andrei, făcând pariu, printr-un gest cunoscut ca al onoarei. Observați cum mă trag, zâmbind disimulant.