Brezoianu, nr. 18.

[nici eu n-am reușit să-mi lămuresc pe deplin titlul, dar când îmi vin mi le scriu la ciorne, în mesajele telefonului, iar acuma asta citesc de acolo; fiecare să meargă în orașul său, să găsim toate Brezoienele la numărul în cauză, să mi se comunice cam ce s-ar afla pe acolo, deoarece habar n-am când și pentru ce mi-am notat, oi fi fost în vreo stare…]

Fără excepție, toată lumea, în primele 10 secunde dintr-o discuție telefonică, face glumițe tâmpe cu criza. Cre’că le e o frică, de râd ca proștii în fața pierzaniei. Eu sunt bine, mulțumesc – dacă m-aș păgubi până la cât se tem alții, aș fi bogat.

Expresie de legătură, concentrați-vă că urmează propoziția următoare din șapou, iar apoi începe articolul două puncte, voi v-ați simți bine cu voi înșivă, dacă s-ar denumi o boală după cum vă cheamă? Ce fel de mândrie profesională-i asta? Nu știu, întreb.

Cu ocazia sfârșitului de săptămână care a încheiat – cum le stă în obișnuință sfârșiturilor de săptămână – săptămâna trecută, nu știu ce m-a cuprins, încât am avut o reală intenție de a mă trece fără pic de milostivenie printr-o duminică a Iadului (ca să folosesc acest oarecum oximoron, menit să atingă și segmentul credincios din targetul meu): am încercat performanța de a-mi redacta întreaga lucrare de licență într-o sigură zi! Și asta-n condițiile în care m-am trezit molcom după prânz. Nu fiindcă aș fi eu extrem de inteligent, ci fiindcă lunea de după duminica de dinaintea ei era necesar s-o predau. Și spun că am încercat, deoarece – ca orice în altă situație din viața mea – am eșuat.

Da’ altfel, nu am vrut s-o fușăresc, așa, să fie scrisă, că o am pe toată în cap, la ultima virguliță. Doar trebuia transcrisă, în caz că citesc profesorii mei.

Singura treb’șoară e că după această supradoză academică ce s-a întins pe suprafața a mai bine de două pagini – până am ușchit-o-n oraș cu lucruri mai presante, este musai să-mi restabilesc echilibrul chimic prin niște… niiiștee?… ați ghicit – vulgarități specifice mie! Uraaa! M-am suprasolicitat gândind, iar acum mă pătrund niște fapte ordinare, singurele care mă pot scoate din sevraj.

Vă anunț, așadar, că urmează niște paragrafe de-o grețoșenie mai rar întâlnită chiar și aici, la noi, pe Jeg. Cei responsabili și în măsură sunt rugați să își îndepărteze din fața micilor monitoare și tastaturi mamele mele, domnii Năstași care-or fi citind, persoanele cu un grad ridicat de așteptări de la persoana mea, atât profesionale, cât și personale, ori de caracter exemplar și comportament decent în societate. Doresc să mai notez că totuși este un scop în analizele de mai jos, iar acesta este unul absolutamente științific. Am și folosit proprietatea științifică de “absolutamente”, tocmai pentru a sublinia gravitatea acestei promisiuni. Pe care sper să o cuprindeți cu orizonturile minții, căci știu că va fi greu. Dacă rezistați, vor fi și niște scrieri cu puternică încărcătură emoțională ulterior, de-o să vă dea lacrimile, dacă veți mai fi în putere să plângeți.

***

Prima dată…

Vreau să testez valoarea cititorilor mei, care mereu se implică activ în sondajele mele cu bagaj informațional vital pentru armonia antropologică modernă. Așa că-i voi trece printr-un exercițiu de imaginație (să se pregătească Bibliotecarul, dacă-i dă nas să se ambaleze și aici cu contribuția sa imposibil de evaluat, pentru că nu are vreodată final); am verificat aspectul de mai jos și cu alți colegi din compania în care muncesc și am făcut asta din nefericire pentru ei în pauza de mâncat cu gura hrană (un detaliu relevant, pe care în curând îl veți înțelege), așa că fac un ultim apel la grija voastră pentru sănătatea mintală sau fizică, ca să nu fiu primul caz medical documentat de  transmisie hepatică a gălbenelii prin blog.

Pentru câți bani (în moneda națională sau orice valută de circulație internațională, la cursul zilei în momentul publicării acestui articol) ați lua o oală de uz casnic de dimensiuni medii, să spunem pentru ciorbă, în care un om de constituție normală și cu o dietă sănătoasă ar fi făcut în prealabil felul întâi și felul doi din perspectiva sitemului excretor, adică s-a fi căcat și pișat câte-o porție firească de adult, iar cu o furculiță ați amesteca până la consistență omogenă?

Nu vă zic tarifele declarate până acum de ceilalți subiecți, dar ele variază îngrijorător de la foarte ieftin la absurd, iar două persoane, un pocăit, respectiv o domnișoară relativ elegantă,  chiar m-au întrebat cu seninătate dacă în preț este inclusă și clauza că ar trebui să mănânce produsul finit, de parcă în costul absolut al demnității lor ar intra prin contract și condiții foarte relaxate, iar ei sunt de acord, doar să știe. Răspunsul este nu, doar amestecat. Fără mânuși, nu în condiții de laborator. Unde s-ar nimeri să-l treacă pe asistent, acasă, la serviciu după program… într-un context normal. Se retrage, vine cu ingredientele, iar voi începeți zolitul, cu o limită rezonabilă de timp. Cât să nu se sleiască, de pildă. Pe cât, deci?

***

***

A doua oară și să nu se mai întâmple…

Mi s-a pus întrebarea ce aș prefera ca să ingerez oral, adică să mănânc, dacă ar fi să aleg – n-o să dau pe după cireș – între muci sau spermă. Sunt convins că vă puneți întrebarea de ce aș opta pentru una, dacă tot am puterea deciziei. Dar așa a fost formulată frământarea, fără prea multe alternative, nu era implicit refuzul.

Și primul meu impuls de om imbecil și necalculat a fost să spun muci, fiindcă am atribuit din start spermei valența sexuală, iar sperma în mod uzual este produsă de bărbați de gen masculin. Ceea ce înseamnă că, aflat în fața linguriței, pe mine m-ar zbuciuma cel mai profund problematica foarte controversată a orientării sexuale și aș hăpăi mucii, fie bobițe, la film, fie la farfurie adâncă, la masă, fie aburind într-o ceșcuță, dimineața, pe balustrada balconului, aproape mulțumit.

Dar dacă ar fi să ne oprim să facem o analiză pertinentă: sperma ce-i? Ceva bun, nu? Ea are o utilitate la bază nobilă, echilibrată între uman și sacru, cu proprietăți care ne țin civilizațional în viață, ca specie. Iar mai apoi este și un caracter social, ca produs de consum. Mucii ce-s? Microbi. Mâncatul de orice înseamnă aglutinarea acestuia, asimilarea de către organism. Așa că voi ce-ați alege, ca o a doua tulburare, să vă mai treacă de la prima?

***

[mulțămiri sincere, cu merci deasupra, Dianei]

***

Apoi…

Am zis că trecem la partea mai lirică a povestirii noastre dintr-acest (dacă e să ne luăm după frecvența mea de publicare) trimestru fiscal: domnișoarele cu care dorm eu.

Există patru categorii a câte f’o două-trei reprezentante ale fetelor de care m-am mai apropiat eu așa, pe parcursul timpului: fete cu care nu vreau, fete cu care vreau, fete cu care pot, respectiv fete cu care dorm. Despre prima categorie cunoașteți mai puține, deoarece nici mie nu-mi prea place să-mi amintesc. A doua parte este în proces de documentare. Penultima grupă este intens dezbătută, iar cea din urmă abia acum s-a statornicit, așa că ia să le trecem și pe ele la registru.

Ați fi zis, la începutul acestor recente trei steluțe din articol, că din nou se lasă cu futaiu’. Greșit. N-avem prea mult de discutat în acest sens, s-a epuizat tot; deci chiar mă refeream doar la fetele din somnul meu, dar nu din vis, ci de lângă mine. Am o echipă special creată pentru acest proces și este preferata dintre cele mai sus menționate.

Deși devin tot mai dificile. Sunt ca niște iubite pe termen scurt care încă nu te enervează, dar care întrunesc aceleași condiții de echilibru relațional dintr-un concubinaj de lungă durată: le trebuie țigări, internet și discuții, iar în schimb, ele te țin în brațe până adormi și poți fi îndeajuns de beat cât să nu vrei sex (situație cu care mulți dintre voi încă nu ați ajuns să vă confruntați, pe motiv că vă mai trebuie un pic de sex până să ajungeți la această maturitate).

Micile detalii sunt ușor rezolvabile, iar amantele astea platonice se feresc de eticheta prostituției, că nu vor bani, da’ se mulțumesc cu produse, ba din frigider, ba pentru drum etc. Cele mai de lux (din nou, nu ne referim la niște fufe, clasificate calitativ) sunt alea care la orice oră sunt disponibile, te direcționează, iar la sosire vor doar partea cu adevărat intimă – povestitul. Le putem spune deci, pentru că ele înțeleg și nu se supără, gagicuțe de unică folosință. Nu în sensul că ulterior le arunc, ci pentru că serviciul în sine la care se pricep este livrat profesionist, după care, în opoziție cu o relaÈ›ie sexuală libertină, chiar s-a-ncheiat, până eventual la următoarea ocazie, care are însușirea independenței, deși e cu aceeași.

Orișicum, cele mai de preț momente din acest tip de schepsis, exceptând când pot în sfârșit să sforăi, sunt temele pe care aleg ele să le vorbim. Spre exemplu, una m-a consultat cu privire la problema cu care se confruntă ea mai de curând, având în lista de prieteni unul care-a murit. Și nu știe dacă să-l șteargă sau nu. Io zic un zbucium aparent simplu, da’-n realitate foarte bine împărțit.

O alta mi-a vorbit foarte mult despre fostul ei prieten. Ca să fac o trecere prin timp a iubirilor ei ce s-au sfârșit, sunt sau va să vie și să vă dați și voi seama de ce este împovărată fata – a vorbit despre trecut mai mult decât despre actualul iubit sau despre mine.

Grija unei alteia este mult mai “meta”. Întregile conversații ale noastre se învârt în jurul tezei a cum ele sunt DOAR conversații, nesemnificând nimic greșit, neînsumând vreo vină sau vreo nevoie de vină, dar și precum ele nu sunt să fie menționate vreodată, mai ales nu fix cui n-ar trebui; deși sunt doar conversații, dar mai bine să rămână private.

Am fost cu un taximetrist recent, iar acesta discuta în trafic cu celălalte mașini. Nu cu proprietarii lor, care le conduceau, dinăuntrul lor, ci cu ele, mașinile. Care sunt convins că ar fi fost interesate, dacă șoferul meu nu le-ar fi șoptit atât de suav, deși nervos pe ele în mesaj. Apoi, în clipe de respiro, răspundea emisiunilor de la radio, care – culmea! – nu-l întrebau nimic pe el personal și în general aveau un ton mai mult enunțiativ, decât interogativ. Iar până la destinație a ajuns să vorbească cu el însuși, da’ nu oricum, ci informându-se pe sine cu privire la diverse chestiuni, fapt ciudat, considerând că și le spunea lui tot el, care le știa deja. Mna, fetele astea reușesc să depășească acest stadiu. În sus.

***

S-a insistat să se imortalizeze acest moment (fotografia fiind executată măiastru de către domnul Salcudean Radu), ca să rememorez bolunzeala tinereții, în caz că nu o rețin de la tatuajul în sine (executat la fel de măiastru – sperăm, că vedem peste câteva zile la vindecare – de către domnul Bonea Laurian (în imagine, fiind celălalt decât mine), de la Fan Art Tattoo. A se ghici cu ce. Reguli: Nu pot paticipa cei care știu, din pricina că aceștia nu pot nici ghici.

***