Ceva deștept e de cele mai multe ori doar ceva ce prinde la proști

Vă urez un sincer “Hristos a ieșit Becali din arest!”
Bun, nu mă mai pot abține (abia le scriu, cât de repede le zice):
“Dumnezeu a făcut o lucrare care se numește: Copilul meu, Becali.”
“Iisus m-a-ntrebat în somn de ce mă îndoiesc de el, eu, necredinciosul…” bis 1 2 3 4 5 6
“Nu mai sunt Războinicul Luminii.”
“Rezistam și o săptămână și două și nouă și 79. ÎMI IAU ȘUBA DE LA OI!”

Încă înainte să-mi verifice Păstaie energia erotică pe Internet (și să-mi iasă chiar promițătoare), am apucat și eu să mă uit în zodiac. În jumătate din el scria după cum urmează: “lui Mercur îi place în Vărsător și s-ar simți chiar bine, dacă nu l-ar vicia Luna din Leu, la începutul acestei perioade“…

Hî?! Cre’că nici dacă aș reuși să dibuiesc personajele, tot n-aș izbuti să pătrund toate semnificațiile, dar oricum m-aș plictisi îndeajuns cât să nu citesc explicațiile ce urmează, de parcă m-aș fi putut încrede în vreo traducere a cuiva care-a scornit cele punctate anterior.

Pe de altă parte, eu am o colegă, Imbuzan Camelia, care și-a verificat în horoscop dacă este compatibilă după data de naștere cu Barack Obama. Deci se poate și așa. Și “nu tot timpul răspunsurile aștilor sunt cele pe care ați vrea să le auziți, ci mai degrabă cele pe care aveți nevoie să le auziți“…

***

Eu acum de mai recent am fost din nou podidit de ambiția năpraznică a învăța maghiara. Și am zis că de tura asta mă țiu.

Dacă data trecută m-am sumețit la relații cu unguroaice, de aceasta am decis să mă rezum la un manual.

Zis și făcut. L-am căutat prin toate librăriile, l-am dibuit și l-am procurat. N-am avut de ales decât între singurul.

Așa că am acum “Maghiara pentru tine”. Convenabil, îmi spun, deoarece chiar eu personal doream să studiez.

Însă – stupoare! – prima pagină după ce deșcid coperta: “manual de conversație pentru turiști, studenți, muncitori agricoli, muncitori în construcții”.

Mă, m-oi fi încadrând eu la trei categorii, da’ tot pe persoană fizică vreau să repet. Așa că dau mai departe… “Cui se adresează această carte”. PĂI, NU ASTA TOCMAI CE STABILISERĂM DE F’O CÂTEVA ORI?!

Biiine. Restul paginilor grăiesc de la sine, după exemplul alăturat. Nu-mi dau seama, totuși, când o să fiu eu însumi pus în situația să grăiesc pentru mine toate cele ce mi se predau.

Sau oricine, din punctu’ ăsta de vedere…

***

Știți că v-am mai povestit eu vouă despre o întâmplare, când m-am uitat la una insistent toată seara, ca să mă vadă, iar când m-a văzut eram galeș și ofertant, după care m-am dus la ea ca să-i jignesc alegerea încălțămintei, chiar înainte să plec. V-am zis și știți, că n-oți fi tăntălăi. Și tăntălace.

Bun. Deci voi, fetele (vorbesc cu ele acuma, da?), aveți un detaliu ce vi-l puneți uneori pe voi… foarte special. Este o chestie. O “etichetă”. Ba că-i o bijuterie, ba că-i un articol vestimentar, ba o nu-știu-ce mai aveți voi, că nu vă știu toate categoriile. Da’ vă dați seama despre ce vă spun, că o faceți intenționat. Acest amănunt ce-l alegeți este decisiv. El poate lega sau dezlega ziua. Fără să facă nimica. Noi facem, băieții (acuma vorbesc de noi, da?). Dacă îl vedem, s-a terminat. Ați înhățat. Dacă nu-l vedem… e rău pentru toți. Acest aspect este mereu foarte vizibil, foarte evident. E pus deasupra persoanei voastre. El levitează. Are săgeți în jurul lui, iar săgețile îndreptate au efecte pe mai multe layere, ca să se vadă, în caz că nu sclipesc sau fac ca girofarul. Uneori e mai fatalist: altă freză! Ceva dramatic. Oricum, fie că-i delicat, fie că-i extrem – e vizibil de a o poștă. Întreaga voastră mișcare din corp este reordonată în funcție de acest nou centru al atenției. E o invitație la a vă complimenta necondiționat și totodată o validare da voastră ca femeie.

Însă puțini, doar o mână de oameni poate, ce și-au dat seama de o perspectivă a acestui fapt: este ca un sfârc tare și emoțional. E tare, că se afișează și e emoțional că-i al sentimentelor, deci un mamelon real. Care poate fi strâns… și poate fi STRÂNS!

Ați strâns un sfârc, da? Cuiva, zic. E plăcut, corect? Pentru toată lumea. Nimeni n-a STRÂNS un sfârc, așa, la oameni, pe stradă, numa’ ca să îi doară (exceptând eu, da’ e în cadrul unui banc – “Ce-i mic, roz și se-nvârte?”, asta-i o altă poveste). Mna, la fel și cu chestia voastră, a fetelor (deci acum vorbesc iară cu ele, da?), cu amănuntul. Poate fi strâns. ȘI STRÂNS.

Mna, fiindcă sunteți atât de penibil de evidente, eu prefer să strâng sfârcurile-etichete. Să le torsionez precum un testicul fără ligament, în ceas de noapte. Cum vi le arătați, cum să pun șmirghelul răutății mele pe ele. SCRÂÂÂJNT! De ce? Fiindcă aveți tentativa lamentabilă de-a-mi jigni inteligența. Care știți cât e de șubredă, deci realizați și pateticul încercării voastre.

[deci așa s-a gândit Artpi; bine; el vede articolele înainte, știe despre ce-i vorba; iar azi s-a gândit că aceasta de mai jos s-ar potrivi; a cibzuit el și a scos-o astfel]

De pildă. Vine una de la mine mine la măsuța mea, unde lucrez eu. Care-i mereu foarte transparentă în caraghioasa ei sforțare, mereu poartă lucrușorul descris aproape-ntr-un fel de frunte imaginară, c-o mândrie de aia. De aia. E așa, amplă, în a-l expune. Și e dintre alea cu care n-am plăcere mai mare decât să-i strâng aceste “sfârcuri” până la stoarcere. Și de obicei aștept până la sfârșitul zilei, când au apucat toți neandărtalii s-o lingă, pentru că mă mulțumește mai mult  să i-o fărâm după ce s-a-ncheiat, nu să i-o stric din prima. Vreau s-o construiască, s-o văd înălțându-se. Fiindcă mereu e plin de câte-un sfârc nou. Tura asta au fost cu pantalonii de blug până deasupra gleznei să se vadă șosetuțele lycra, înfipte în… într-adevăr, iată… noii papucei frumoși. Le lipseau niște stroboscop, ca să fie mai vădiți.

Mna, și cum a intrat călărind, pac! s-a oprit în goana mare… să se aplece cu fruntea respectoasă până la pământ… să aranjeze tivul care prin prezență jignea cizmuțele. C-o detentă atât de mare să observe toți cei prezenți că “ce-ce, ce face acolo, i s-o fi văzând fun-… ah, doar încălțările… vai… ce frumoși din ăștia-ni ți-ai luat, nu mă uitam!”. Bun. Și vine clac-clac-clac până în dreptul meu. Când pe mine mă pufnește râsu’ printre sughițuri: Aolo!!! ‘ai pula mea, da’ ce s-a-ntâmplat acolo jos? Ăăăhăhăhăhăhăh!”, precum și alte nesimțeli descriptive. “Ce-s alea, fă?!”

I s-a înnegrit pielea în jurul orificiilor faciale. I-a ieșit păr din glande, mai că i-a curs sânge din nas. “Ceee, măăă?! Crezi că-mi pasă de opinia ta!!! Dic, mă, da’ credeți că mă interesează ce crede Darius?!”

Ăăă, se pare căci da. Pe lângă asta, o pleznesc repetitiv, indiferent de sfâcurile alese, că miroase a mărar. Turbează. I se dă amestecă-n cap sistemul de valori. Nu mai are încredere-n propriile simțuri, întreabă lumea prin firmă, “miros a mărar?!”. Și de curând a descoperit soluția: de fapt, își face ceai de cimbrișor o altă colegă. ‘aaai, mă, “pă bună”? Între ceiucul de cimbrișor a coleguței… și PLĂCINTĂ este totuși o diferență. Iar eu o fac! PUBLICĂ!

***

Deci fie ca vreo lumină oarecare…

Atunci bine.