“Cine-a-nfipt zambila-n brânză?”

Povestea adevărată a legii compensației, având la bază teoria de-o neasemuită imbecilitate a Ghiran Codruței, care în nevolnicia sa susține că ea nu omoară pe cineva din unicul motiv “că i se întoarce”, dar, în ciuda opiniei ecologiștilor, tot are de gând să facă duș fix atât de mult cât poftește, dacă e necesar – chiar și “șapte ore încontinuu”, pentru că “nici bunu’ nu s-o gândit la viitorul ei, ea de ce s-ar gândi la al nepoților?”…

Am luat un autobuz greșit și am ajuns într-un cartier necunoscut. Pe acolo circulau doar autobuze greșite, fiindcă toată lumea părea să fi sfârșit la fața locului întâmplător, mai puțin cei doi pensionari revoltați, care nu puteau pricepe de ce pe cablu nu se mai dau meciurile de la mondiale, la absolut nici un post, da’ bine că se dau 16 posturi maghiare consecutive și ei cu Internetu’ ce să facă, chit că-i gratis?

Am așteptat, ca să nu mă pierd, în stația de autobuz de peste drum de cea în care coborâsem, cu speranța că spațiul și timpul își vor fi păstrat forma inițială și-mi voi putea urma pașii făcuți în ordine inversă, spre siguranță. Însă, ca un paradox circular previzibil, a venit să mă ia tot autobuzul care mă adusese, așa că m-am înfricoșat și n-am riscat să mă poarte spre vreo ieșire dosnică a  aceeași găuri negre în care mă băgasem.

Am preferat să o iau pe jos, în funcție de orientarea mușchilor cocalarilor regiunii, ca să ajung măcar la vreun reper, cum ar fi o sală de forță sau un birou de pariuri sportive, de unde să-mi găsesc drumul înapoi spre casă. Și am luat-o pe niște străduci, doar-doar o să mă aleg cu un viol, să nu fi bătut atâta drum degeaba.

Când în fața mea a răsărit… o fată. Nimic mai puțin decât o floare. Zveltă și nevinovată, s-a unduit într-o alimentară de la colț, cât timp eu ședeam privind-o ascuns să n-o sperii, de după crenguțele veștede ale unui cireș sălbatic. (Nu era cireș de-adevăratelea, în realitate o fi fost ceva plop ciopârțit de ăia de la Salubrizare, dar cireș sălbatic dă foarte bine în firul povestirii.)

Câteva kilograme de cireșe mai încolo, potlogara a ieșit învăluită în același mister și s-a îndrepărtat. Era îmbrăcată în niște șpielhozăni cu motiv animal, care deși moderni și tot mai populari, eu cred că nu-și au locul în vestimentația erei pe care o trăim și o geacă dintr-aia de piele, care nu se găsește în piața Mărăști și trebuie să participi la un ritual social de grup ca să o procuri. Nu era desculță, în picioare avea o pereche de teniși. Pe cale de consecință, am decis să o urmăresc.

Da. Să o urmăresc. Asta am făcut eu, om în toată firea, rătăcind departe de unde am copilărit, avântându-mă în necunoscut.

Din fericire pentru evaluarea mea psihologică, n-am pândit-o patologic prea mult. Doar distanță de vreo 20 de metri. În esență, nu pentru că mi-ar fi venit mintea la cap sau m-a prins poliția sau că aș fi descoperit unde domiciliază, ci pentru că la prima curbă i-am pierdut urma. Nu pot decât să presupun că m-a văzut, iar eu, dacă m-aș fi văzut, aș fi vrut la rândul meu să-mi pierd urma. O să mă amăgesc cu ideea că a intrat în jocul meu, alegând provocarea să mă urmărească înapoi.

Bătând besmetic strada în lung și-n lat, să văd pe unde s-o fi furișat, probabil între timp ea supraveghindu-mă de printre frunzele ruginii ale unei tufe dese și spinoase de mătrăgună, am găsit – ce? – o ieșire! Care dădea înapoi în lumea reală. Am ales între scenariile fanteziste din mintea mea, de a trece pe la toate porțile, urlând un nume invetat sau a îmi accepta înfrângerea și a presăra optimist bonuri de masă până la mine la apartament.

Și am dat în strada princpială, de unde am luat un alt autobuz.

În care în secunda doi m-au prins fără bilet. Sunt deja obișnuit să fiu pus în situația asta, deci am și început cu emfază să îmi turui poezia deja pregătită, care explica faptul că vânzătoare de bilete alege mereu să flecărească la florărie, în loc să stea în gheretă, iar eu, cetățean cuprins de simț civic, am să dau o lecție sistemului și nu am să aștept după incompetența altora. La fel ca de obicei, reprezentația mea artistică nu a funcționat împotriva vigilenței lor, pe cale de consecință am repetat în gând țigăneala dusă la un nivel superior în astfel de cazuri, pe care urma s-o dezlănțui asupra boactărilor triplucefălați.

Când unul dintre ei… s-a făcut că mă cunoaște. Știu că s-a făcut că mă cunoaște, fiindcă nu părea să aibă capacitatea intelectuală de a citi Jegul. Știu că s-a făcut că mă cunoaște, deoarece îmi zâmbea cu prea mare simpatie, pentru genul de relații interumane pe care le întrețin eu de regulă. Și știu că s-a făcut că mă cunoaște, din povestea fantasmagorică prin care spunea că m-a mai prins fără bilet, când eu sunt perfect conștient că am fost prins fără bilet poate de toți controlorii din Cluj, pe care îi știu pe de rost, mai puțin el, altfel l-aș fi dibuit și nu mă urcam.

Nu știu însă de ce s-ar fi făcut că mă cunoaște. Pentru că pe cât mă certam cu el că nu-l știu și insistam să ne coborâm la ultima stație, ca să lămurim ambele probleme (el să-mi dea amendă, eu să nu recunosc nimic), pe atât insista el de tare să mă dau jos de îndată, că are datele mele și n-are rost să îl urmez să mi le mai recolteze. Determinarea lui de o vigoare atât de însemnată era demnă de sabotat un guvern dictatorial.

Am țâșnit afară cu mai mare sprint decât cel cu care alergau pensionarii așezați strategic prea în spate în stație, cât să apuce loc pe scaun. Un sentiment măreț de siguranță m-a cuprins pe stradă, încheind o nouă zi plină de aventură și periculos: deși am scăpat eu printre degete fetișcana, fofilată printre căși, nici n-a trebuit să plătesc la RATUC toată distracția. Pentru voi n-o fi fiind o consolare, însă pentru cine mai merită în ziua de azi să intri în bucluc cu legea?

***

S-a pomenit vreodată o scuză mai bună decât asta?