Dânsa este ea…

Mie mi se pare că jurnalele intime sunt o formă incipientă de căpiere și mi se mai pare paradoxal că sunt recomandate de psihologi. Pentru că nu sunt altceva decât echivalentul în scris la a vorbi singur.

Mă gândeam la favoruri. Pentru că trebuie să fiu în continuă vigilență oportunistă, ca să-mi pot dezvolta tot felul de căi proaspete pentru câștiguri nemeritate.

Ce sunt ele, favorurile, de fapt? Păi, sunt lucruri pe care le faci cuiva pentru degeaba și care au un nivel mai ridicat de importanță decât obligațiile înseși, pe care, de asemenea, le faci cuiva, însă constrâns de-o împrejuare, dar din care te și alegi cu oarece.

Să vă explic: pe o favoare nu o poți refuza. Pe obligații da. Că de aia îți cere cineva ceva, ca tu refuzi, iar acel cineva să te oblige! Așa se impune prin definiție. Un deadline la serviciu… eh, flexibil. O intervenție chirugicală… se mai amână. Dar favoarea! Favoarea… Cum spunea domnul profesor Vilmani Ioan, la anatomie și educație sexuală: “Vorba-i ca săgeata – ai dat drumu’, nu se mai întoarce. Băieții, la pubertate, când văd sâni, au tendința să întindă mâna, să apuce și să strângă.” Dar aici discuția devia educativ.

Cum cu vorba, săgeata, băieții și sânii, la fel și cu favoarea: odată acceptată (da’ din oficiu, normal, e doar o formalitate), o favoare nu se poate abandona pe parcurs. Nu poți să nu mai faci o favoare, așa, pe la mijloc. Desigur, te poți despărți, să zicem, de câte una, că nu mai ai chef și toți aveau dreptate… da’ favoarea o duci până la capăt. Poți să-ți trimiți părinții la un loc cu alți părinți trimiși, după ce te-au crescut la țâța lor ca pe-un șărpe. Da’ cu favoarea mori, dacă n-ai îndeplinit-o!

***

[mulțămim, Zamfe]

***

Din favoruri nu îți iese nimic și ai multe de pierdut. Favoarea, pe partea celui care o face, este o pagubă calculată. Oamenii se pun cu bună știință în situația de a li se cere favoruri, acceptând acest rău în societate. Nu rău necesar. Doar rău. Numai fiindcă exiști ca ființă bipedă, din prima trebuie să faci ceva ce n-ai fi făcut sub nici o formă, dacă nu era să-ți ceară cineva, ca pe-o favoare, care are dreptul s-o facă doar pentru că și el e o ființă bipedă, la fel ca tine.

Favorurile sunt, mai exact, datorii permanente ale oricui, față de oricine le cere. Odată îndeplinite, chiar dacă tu ai făcut ceva pentru cineva, acel cineva nu se leagă prin nimic de a îți înapoia gestul. Ba, mai mult, este injust, la gradul nostru civilizațional la care am ajuns, să ceri o favoare cuiva care ți-a cerut și ție una în trecut. Ca la mâță, unde nu-i voie cu “mâță pe mâță”. (Sudiștilor: leapșa.)

De fapt, cel mai mișel lucru din tot acest cerc vicios este să îndrăznești să scoți ceva dintr-o favoare precedentă. Conform culturii umane, nu există o ticăloșie mai mizerabilă decât să amintești de o favoare îndeplinită cuiva, din care ție nu ți-a ieșit decât deranj.

***

Țara Ungaria a primit un împrumut la limită, fiind recent pusă în postura penibilă de a da faliment, așa, ca țară. Fapt care – nu pot să neg – mă surprinde, considerând că noi suntem insolvabili deja de ceva vreme, fără să se prindă nimenea-n jur.

Deși sugestia mea inițială ar fi fost să-și concedieze toți cetățenii și să angajeze români în loc, la juma’ de preț, care să se fure între ei fără prea multă cheltuială până restabilizează economia, Ferenț Diusy, premier de Panonia, a ales să accepte banii altora, chiar dacă el are, pe niște principii fiscale tot de pe Jeg învățate.

Pentru a dezbate inpolitic corect aceste întâmplări, precum și iminentele lor consecințe, redacția noastră din Cluj-Napoca l-a contactat pe corespondentul Jeg de etnie maghiară, Tibor Zatyi, singurul maghiar online, care, în contextul crizei pecuniare, va transmite tot din Cluj-Napoca, în numele întregii Anyaország.

Eu: Ce se-ntâmplă, mă?
Tibor: Unde?
Eu: Cu criza economică.
Tibor: În Ungaria, aaa, da, dar tot timpul dă faliment Ungaria.
Eu: Cum pulă să “dea faliment”? Tăt cere bani, da’ are.
Tibor: De aia cer bani, pt. că n-au.
Eu: Păi, și io am, da’ cer. Deci explică-mi.
Tibor: Criza economică la unguri?
Eu: Da.
Tibor: Aproape aia s-a întâmplat ca la Islanda; dar aici a fost și mai greu, pt. că au cheltuit toți banii; și au majorat taxele ca să aibă ceva buget.
Eu: Pe ce au cheltui toți banii, Tibor?
Tibor: Pe proiecte nu prea reușite.
Eu: De exemplu, Transilvania.
Tibor: Nu prea știu, nu.
Eu: Confirmi că maghiarii au renunțat la ideea de a fura Ardealul și încearcă acum să-l cumpere piratat, pe piața neagră, cu bani luați împrumut?
Tibor: Cabinetul Orbán a cheltuit pe Transilvania mulți-mulți bani.
Eu: Deci sunteți pe cabinete organizați. Nu știam. Să-mi notez, să dau mai departe. Mi-am surprins un coleg de la serviciu, Arpad Peter (dacă ăsta-i numele lui adevărat), încercând să uploadeze mai mulți giga de pământ nord-vestic românesc, de pe CD-uri, pe niște torrente .hu. Cum comentezi?
Tibor: Să le pune pe trackere bune.
Eu: Mă, fasz. Tu să-mi zici aici cu acorduri între cuvinte, nu căăă. Este adevărat că opinia publică maghiară de pe teritoriul nostru tolerează bisexualitatea pentru că membrii ei nu deosebesc genurile în română?
Tibor: În gramatica maghiară n-avem genuri, ca la română sau germană; dar tolerăm bisexualitatea și nu suntem nici homofobi, dar sunt niște dintre noi, care nu prea, dar ei sunt de pulă, cei ca la voi ala Noua Dreaptă.
Eu: Ce mama dracului și tatăl naibii tot îndrugi acolo? Răspunde la subiect, nu te tot eschiva: vrei să fie limba maghiară obligatorie în școli sau nu?
Tibor: Să fie unde în localitățile, unde majoritatea maghiarilor este mai mare de 30%, în alte parte să fie facultativ.
Eu: De ce 30%?
Tibor: Nu știu.
Eu: Bun. Acuma că am stabilit asta: de ce să fie obligatoriu, dacă la secția maghiară e deja obligatoriu?
Tibor: Pt. că sunt câteva legi pt. polițiști de pildă, care trebuie să știe și limba maghiară în zona noastră (jud. Harghita).
Eu: A cui zonă?!
Tibor: La Odorhei suntem 90% maghiari, 5 români și 5 țigani.
Eu: Greșit! NOI suntem 5% români, cu toți atâția prieteni de-ai noștri țigani, iar voi, ce mai rămâne, 90% maghiari. Sper să nu mai faci confuzia cu “zonele” și ale cui sunt. N-ați vrea, de pildă, să învețe infractorii maghiari legile în română, decât polițiștii, în maghiară?
Tibor: Atunci a cui este Transilvania? de ce să învețe legile, dacă tot fură.
Eu: Ca să nu-și ia pulane inutile peste fețele surprinse, de exemplu. Transilvania este a României, care, după cum trădează numele, este de etnie română.
Tibor: Așa-i. Și nu vine nimeni să-l fure.
Eu: Nu, pentru că este fată. Pe când “-l” este băiat.
Tibor: My fault.
Eu: Vezi, te descurci foarte bine și în engleză, cealaltă limbă de circulație la noi în țară, care nici ea nu este maghiară. Hmm!
Tibor: Dar suntem aproape 1,6 milione, care avem va limba maternă maghiara, dar știm și româna, și engleza, germana ș.a.m.d.
Eu: Și care-i problema?
Tibor: Nu știu, tu întrebi.
Eu Bă, tu ești turc?
Tibor: Nu, secui.
Eu: Ce-ai bun de mâncare?

***

“Hai să-ți arăt o poantă. Știi cum parchează miliardarii?“

Păi, ia ui’ cam așa, mai ales dacă ai loc “în față”, la parcarea Prefecturii și Consiliului Județean și – de ce nu? – dacă ai chiar și limuzina de la C.J, căreia nu-i încape botu’ scump până-n poarta instituț’ei, de câți bani am dat pe ea, dă-le-n pulă de autobuze și – de ce nu? – de pulimi, în general. Tot am văzut pe bloage că se poartă parcările sclintite ale șoferilor la fel, da’ șoferu’ ăsta anume mie tare-mi aducea a Gheorghe Benea de la PSD… pardon, PD-L… mă rog, unde eșuase ultima dată, c-o fi făcut o tură completă și care pesemne se antrenează pentru traficu’ din Bucales, dacă tot dă să fie senator.

Și cre’că și io-i cam aduceam lui, că cu tot atâta surprindere mă uitam eu la cum a parcat, cu câtă se uita el la mine la cum îl pozam.