De ce pepenelui roșu i se zice după miez, iar lui pepenele galben, după coajă?

Și nu, nu există pepene verde. Chit că primul e așa pe dinafară, iar al doilea pe dinăuntru.

Tare m-am mai hăhăit și m-am mai veselit, trecând azi de dimineață pe lângă cimitir și văzând niște înmormântași (că presupun că ăștia-s omologii tragici ai nuntașilor), încercând să se împartă prin mașinile disponibile, ca să se ducă la pomană.

Nu am asistat la lucru mai distractiv, de când am văzut un grup de surdo-muți parlamentând, toți deodată, agitați, într-o liniște absolută și în mijlocul străzii, la clubul ăla al lor, de la mine de pe stradă.

Cu o mină sobră ce se cuvenea momentului și cu niște glasuri grave, ca să păstreze solemnitatea impusă de nefericita întâmplare, participanții la petrecania de lângă cartierul de veci, se socoteau ei între ei, care cu cine să meargă, că ăia-s oricum cinci, deci încap, da’ rămâne astalaltă pe dinafară, da’ dacă stau ei împreună și așa mai departe, c-o ține în brațe, da’ totuși nu-i voie, ba hai că nu-i departe.

De ce mi s-a părut mie asta de râs, Dumnezo s-o ierte, îi pentru că, în mod paradoxal, masa de înmormântare e mai bine văzută social decât masa de nuntă, ați observat?

Când se căsătoresc doi, în primul rând tre’ să te duci să te prefaci că te bucuri la starea civilă, de parcă te doare pe tine la banană că-și semnează ei pirostriile, de nu poți tu lipsi. După care, invariabil, urmează lălăiala aia de la popă, unde trebuie să fii pe fază, dacă vrei să te sustragi, fiindcă la ieșirea din Primărie… acolo se-mprăștie cei cu inițiativă. Toate astea doar în cazul fericit în care nu-i toată prosteala planificată cu luat nefericiții de pe la casele părinților și tot “Tatăl nostru” ăla din ce în ce mai complicat, la fiecare intersecție, cu starostele tot mai mucit.

Iar la final primești niște borăli uscate, probabil de la cealaltă nuntă, stătute acolo cam de pe când ieșeai tu de la Primărie și te-au prins în alai, cu ceva zamă tulbure ș-o sarmauă stătută, pentru care la sfârșit, ghici, ce? Plătești. Dublu! Și nici n-ajungi la fântâna de ciocolată, ca să moi și tu o căpșună, de tăți limbricii ăia ce-au asediat-o, mânjiți până la coate.

Pe când, dacă moare cineva, nimenea nu se zgârcește la hrană. Că nu vrei să superi pe doamne-doamne. La nuntă-i altceva, ești pe profit. Aici ideea în sine îi să fii în pierdere. Când te duci în hruba aia morbidă, să saluți mortu’, că așteaptă și alții, la alți morți, de lângă, chelnerițele alea improvizate din mătuși îți dau de la intrare batistuță; ritualul haleului e deja început, frumos, ca la restaurant, civilizat. Oricum nu te bucuri să fii acolo, deci poți să stai posomorât, că se cade.

E drept, nu-i cea mai fericită ambianță, de cum te-ai trezit, ăla să tot behăie despre sărbătorit, pe care l-a cunoscut, evident, în mai toate momentele importante din viață, pentru că lumea cheltuie în mai toate momentele importante din viață și să-l regrete în funcție de ciubuc. Da’ mie alea care tot bocesc acolo îmi stârnesc un puternic apetit, nu-mi explic de ce.

Și-i o chestie așa plăcută, de a nu trebui să faci nimica, la înmormântări, spre deosebire de nunți, unde ba tre’ să ții de aia, să muți astalaltă, să ajuți să strângă, să te oferi că lăsați, că duc eu, să iasă bine și căcaturi. Înmormântarea nu poate să iasă prost. Se întâmplă singură Și are cine să se ocupe. Tu tre’ doar să confirmi, să da-da-da, într-adevăr, vai – să fii de acord, mai anume, da’ împăciuitor, așa, resemnat. Altfel, groapa-i săpată când ajungi pe deal, alea toate-s pregătite pe acolo, nici nu știi la ce se folosesc, toată lumea își știe replicile, tu n-ai un rol, îs oamenii ăia care țin de funie, nu-i nici o problemă, tot ei fac groapa la loc, când tu deja ești în Dacie, spre restaurant. Mai aiurea devine când se agață câte una de tine, în jale, de tre’ să stai acolo, să-i treacă, după ce-a plecat toată lumea, să te gândești la ce masă mai prinzi loc, până ea te-ntreabă oare dacă-i bun locu’, oare nu i-a fi frig în coșciug, oare priveliștea-i bună, i-a plăcea și alte inepții din ăstea meta, care nu-s preocuparea ta primordială, când alții se-nfulecă precum niște sparți, în cealaltă partea orașului, sărbătorind împreună, nu-i așa, ca o familie, viața și nu moartea celor care le-au fost.

***

Altfel, am găsit azi pe… pe-pe-pe-pe… p-p-p-… i-aș zice fratele lui Pamfil, dar Pamfil, în absență (e-n concediu), n-ar accepta un asemenea afront, o decizie luată fără înștiințarea sa prealabilă.

Bietul orfan – cică l-ar chema Ruben, dar să-i zicem Pamfkenstein – are 21 de ani, cu patru ani mai ingenuu decât se presupune că ar fi Pamfil de înțelept, însă nu se poate apropia măcar de a fi un prepuber pederast, pe lângă Supremul Ursuleț, așa că nici nu se presupune vreo amenințare penibilă adusă Tronului. (Da?)

Iată dubioasa arătare, de-o asemănare înfiorătoare cu Originalul.

***

***

***

***

Aparține fiului unui coleg de serviciu și se trage de prin părțile Târgu-Mureșului, din magazinul plebeu Romarta, așa cum îi e și plușul din el. Este de culoare predominant galben-hepatită, spre deosebire de rozul nobil al lui Pamfil, probabil datorită bolilor ce l-au încercat de-a lungul anilor. Strania creatură suferă la o evaluare de suprafață de cel puțin câte un retard cronic, la nivel mintal, respectiv fizic.

Deși natura lui este evident de-o impostură monstruoasă, iar scopul a fost destabilizarea siguranței conferite de domnia celui căruia vă plecați smeriți, totuși, va fi ținut, din bunăvoința suveranului, pe lângă curte, ca să se scălămbăie precum un clovn și să mai lumineze fața îngândurată a celui e îi este stăpân – Groza-Bîja Hristea “Alphonse” Pamfil.

***

Mă, m-am dus eu, deci, să-mi pun un pierce. Sau să-mi fac, să-mi facă ăla, să mi-l deie și să mi-l facă, să-l cumpăr. Să-l iau, cu băgat în mine cu tot și manoperă. Cum căcat o fi terminologia.

Însă nu m-am dus, așa, direct, cu capu’ înainte, anume, mai ales că nu știam unde. Am încercat, ca să văd și io, care-i locația, cine-s oamenii ăștia.

Așa că am încercat saloanele de specialitate. Și am început cu, desigur, ăla unde mi l-au tatuat și pe Pamfil. Lăsându-le de la bun început laoparte pe celălalte, unde mi-au desenat primele tatuaje, de-a trebuit să trec prin două, ca să-mi iasă abia al treilea cum trebuie.

Și l-am întrebat pe cel în care aveam eu încredere, de acolo, că băgasem destui bani în el cât să am încredere. Iar el a zis, hait!, că el nu, nu-nu-nu, colegul face. El nu. El doar simple. Bine. Care coleg? Acela. Numa’ că să mă grăbesc. Că e ultima lui săptămână. Cum, o fi fiind pe moarte? Nu. Doar că nu va mai lucra la ei.

Cum sună chestia asta? Adică io să mă duc la ăla de-l dau afară, că cine știe pe cine-o fi mătrășit? Sau că nu-i convin banii sau ceva? Și să-i ofer plată, ca să-mi înfigă mie vreun drod ruginit în mine, pă picior de plecare? Io, dacă m-ar da afară de la Vitrina și-ar face greșeala să-mi și spună din timp, cam cum credeți că m-aș comporta în ultima săptămână, așa, cu clienții, zic…

Și comunic că, bine, că mă mai gândesc. Și plec ață la alt salon. Și acolo mă-ntreabă, că-i cu opțiune, poți alege ce vrei tu – pierce sau tatuaj? Pierce, dragă. Cu băiatul, vă rog. Îi zic lu’ băiatu’, la care băiatu’ mai să-mi plângă-n poală. Ce-ai, brotăcel? Că el nu pune acolo, că el, mă-nțelegi, da’ totuși, el de la început a zis că nu, el nu poate, n-a pus niciodată numai altundeva. Măi, iubitule, dar te plătesc. Am banii la mine, uite-i. Ia-i. NU! Mă, bani, mă, te-ai tâmpit? Zice că nu. Că să mă duc acolo, la pula mea de George sau cum l-o fi chemând, pe Moților sau unde pula mea o fi fiind George, că George pune.

Bine. Mă duc la pula mea, unde era George, dau de-o fată. George? Nu. Apăi, bună ziua, eu vreau să-mi pun un pierce, faceți? Hat, persze! Aolo, serios? Că tocmai am fost la câteva saloane de tatuaje și piercing și făceau dăcât tatuaje. Aici chiar faceți? Da. Nu, mă refer: aici. Faceți? Facem păstă tot. Super. Faceți-mi-l. A, nu ea. Doar George. Mna, să vină George. George nu e în localitate. Vai, dar unde e George? În afara localității. Și când vine? Ăhăăăi.

***

Deci la precinii din Le Général, în week-endu’ ăsta, devine acuma.