Darius Hero

De ce pepenelui roșu i se zice după miez, iar lui pepenele galben, după coajă?

D

Și nu, nu există pepene verde. Chit că primul e așa pe dinafară, iar al doilea pe dinăuntru.

Tare m-am mai hăhăit și m-am mai veselit, trecând azi de dimineață pe lângă cimitir și văzând niște înmormântași (că presupun că ăștia-s omologii tragici ai nuntașilor), încercând să se împartă prin mașinile disponibile, ca să se ducă la pomană.

Nu am asistat la lucru mai distractiv, de când am văzut un grup de surdo-muți parlamentând, toți deodată, agitați, într-o liniște absolută și în mijlocul străzii, la clubul ăla al lor, de la mine de pe stradă.

Cu o mină sobră ce se cuvenea momentului și cu niște glasuri grave, ca să păstreze solemnitatea impusă de nefericita întâmplare, participanții la petrecania de lângă cartierul de veci, se socoteau ei între ei, care cu cine să meargă, că ăia-s oricum cinci, deci încap, da’ rămâne astalaltă pe dinafară, da’ dacă stau ei împreună și așa mai departe, c-o ține în brațe, da’ totuși nu-i voie, ba hai că nu-i departe.

De ce mi s-a părut mie asta de râs, Dumnezo s-o ierte, îi pentru că, în mod paradoxal, masa de înmormântare e mai bine văzută social decât masa de nuntă, ați observat?

Când se căsătoresc doi, în primul rând tre’ să te duci să te prefaci că te bucuri la starea civilă, de parcă te doare pe tine la banană că-și semnează ei pirostriile, de nu poți tu lipsi. După care, invariabil, urmează lălăiala aia de la popă, unde trebuie să fii pe fază, dacă vrei să te sustragi, fiindcă la ieșirea din Primărie… acolo se-mprăștie cei cu inițiativă. Toate astea doar în cazul fericit în care nu-i toată prosteala planificată cu luat nefericiții de pe la casele părinților și tot “Tatăl nostru” ăla din ce în ce mai complicat, la fiecare intersecție, cu starostele tot mai mucit.

Iar la final primești niște borăli uscate, probabil de la cealaltă nuntă, stătute acolo cam de pe când ieșeai tu de la Primărie și te-au prins în alai, cu ceva zamă tulbure ș-o sarmauă stătută, pentru care la sfârșit, ghici, ce? Plătești. Dublu! Și nici n-ajungi la fântâna de ciocolată, ca să moi și tu o căpșună, de tăți limbricii ăia ce-au asediat-o, mânjiți până la coate.

Pe când, dacă moare cineva, nimenea nu se zgârcește la hrană. Că nu vrei să superi pe doamne-doamne. La nuntă-i altceva, ești pe profit. Aici ideea în sine îi să fii în pierdere. Când te duci în hruba aia morbidă, să saluți mortu’, că așteaptă și alții, la alți morți, de lângă, chelnerițele alea improvizate din mătuși îți dau de la intrare batistuță; ritualul haleului e deja început, frumos, ca la restaurant, civilizat. Oricum nu te bucuri să fii acolo, deci poți să stai posomorât, că se cade.

E drept, nu-i cea mai fericită ambianță, de cum te-ai trezit, ăla să tot behăie despre sărbătorit, pe care l-a cunoscut, evident, în mai toate momentele importante din viață, pentru că lumea cheltuie în mai toate momentele importante din viață și să-l regrete în funcție de ciubuc. Da’ mie alea care tot bocesc acolo îmi stârnesc un puternic apetit, nu-mi explic de ce.

Și-i o chestie așa plăcută, de a nu trebui să faci nimica, la înmormântări, spre deosebire de nunți, unde ba tre’ să ții de aia, să muți astalaltă, să ajuți să strângă, să te oferi că lăsați, că duc eu, să iasă bine și căcaturi. Înmormântarea nu poate să iasă prost. Se întâmplă singură Și are cine să se ocupe. Tu tre’ doar să confirmi, să da-da-da, într-adevăr, vai – să fii de acord, mai anume, da’ împăciuitor, așa, resemnat. Altfel, groapa-i săpată când ajungi pe deal, alea toate-s pregătite pe acolo, nici nu știi la ce se folosesc, toată lumea își știe replicile, tu n-ai un rol, îs oamenii ăia care țin de funie, nu-i nici o problemă, tot ei fac groapa la loc, când tu deja ești în Dacie, spre restaurant. Mai aiurea devine când se agață câte una de tine, în jale, de tre’ să stai acolo, să-i treacă, după ce-a plecat toată lumea, să te gândești la ce masă mai prinzi loc, până ea te-ntreabă oare dacă-i bun locu’, oare nu i-a fi frig în coșciug, oare priveliștea-i bună, i-a plăcea și alte inepții din ăstea meta, care nu-s preocuparea ta primordială, când alții se-nfulecă precum niște sparți, în cealaltă partea orașului, sărbătorind împreună, nu-i așa, ca o familie, viața și nu moartea celor care le-au fost.

***

Altfel, am găsit azi pe… pe-pe-pe-pe… p-p-p-… i-aș zice fratele lui Pamfil, dar Pamfil, în absență (e-n concediu), n-ar accepta un asemenea afront, o decizie luată fără înștiințarea sa prealabilă.

Bietul orfan – cică l-ar chema Ruben, dar să-i zicem Pamfkenstein – are 21 de ani, cu patru ani mai ingenuu decât se presupune că ar fi Pamfil de înțelept, însă nu se poate apropia măcar de a fi un prepuber pederast, pe lângă Supremul Ursuleț, așa că nici nu se presupune vreo amenințare penibilă adusă Tronului. (Da?)

Iată dubioasa arătare, de-o asemănare înfiorătoare cu Originalul.

1w

***

2w

***

3w

***

4w

***

5w

Aparține fiului unui coleg de serviciu și se trage de prin părțile Târgu-Mureșului, din magazinul plebeu Romarta, așa cum îi e și plușul din el. Este de culoare predominant galben-hepatită, spre deosebire de rozul nobil al lui Pamfil, probabil datorită bolilor ce l-au încercat de-a lungul anilor. Strania creatură suferă la o evaluare de suprafață de cel puțin câte un retard cronic, la nivel mintal, respectiv fizic.

Deși natura lui este evident de-o impostură monstruoasă, iar scopul a fost destabilizarea siguranței conferite de domnia celui căruia vă plecați smeriți, totuși, va fi ținut, din bunăvoința suveranului, pe lângă curte, ca să se scălămbăie precum un clovn și să mai lumineze fața îngândurată a celui e îi este stăpân – Groza-Bîja Hristea “Alphonse” Pamfil.

***

Mă, m-am dus eu, deci, să-mi pun un pierce. Sau să-mi fac, să-mi facă ăla, să mi-l deie și să mi-l facă, să-l cumpăr. Să-l iau, cu băgat în mine cu tot și manoperă. Cum căcat o fi terminologia.

Însă nu m-am dus, așa, direct, cu capu’ înainte, anume, mai ales că nu știam unde. Am încercat, ca să văd și io, care-i locația, cine-s oamenii ăștia.

Așa că am încercat saloanele de specialitate. Și am început cu, desigur, ăla unde mi l-au tatuat și pe Pamfil. Lăsându-le de la bun început laoparte pe celălalte, unde mi-au desenat primele tatuaje, de-a trebuit să trec prin două, ca să-mi iasă abia al treilea cum trebuie.

Și l-am întrebat pe cel în care aveam eu încredere, de acolo, că băgasem destui bani în el cât să am încredere. Iar el a zis, hait!, că el nu, nu-nu-nu, colegul face. El nu. El doar simple. Bine. Care coleg? Acela. Numa’ că să mă grăbesc. Că e ultima lui săptămână. Cum, o fi fiind pe moarte? Nu. Doar că nu va mai lucra la ei.

Cum sună chestia asta? Adică io să mă duc la ăla de-l dau afară, că cine știe pe cine-o fi mătrășit? Sau că nu-i convin banii sau ceva? Și să-i ofer plată, ca să-mi înfigă mie vreun drod ruginit în mine, pă picior de plecare? Io, dacă m-ar da afară de la Vitrina și-ar face greșeala să-mi și spună din timp, cam cum credeți că m-aș comporta în ultima săptămână, așa, cu clienții, zic…

Și comunic că, bine, că mă mai gândesc. Și plec ață la alt salon. Și acolo mă-ntreabă, că-i cu opțiune, poți alege ce vrei tu – pierce sau tatuaj? Pierce, dragă. Cu băiatul, vă rog. Îi zic lu’ băiatu’, la care băiatu’ mai să-mi plângă-n poală. Ce-ai, brotăcel? Că el nu pune acolo, că el, mă-nțelegi, da’ totuși, el de la început a zis că nu, el nu poate, n-a pus niciodată numai altundeva. Măi, iubitule, dar te plătesc. Am banii la mine, uite-i. Ia-i. NU! Mă, bani, mă, te-ai tâmpit? Zice că nu. Că să mă duc acolo, la pula mea de George sau cum l-o fi chemând, pe Moților sau unde pula mea o fi fiind George, că George pune.

Bine. Mă duc la pula mea, unde era George, dau de-o fată. George? Nu. Apăi, bună ziua, eu vreau să-mi pun un pierce, faceți? Hat, persze! Aolo, serios? Că tocmai am fost la câteva saloane de tatuaje și piercing și făceau dăcât tatuaje. Aici chiar faceți? Da. Nu, mă refer: aici. Faceți? Facem păstă tot. Super. Faceți-mi-l. A, nu ea. Doar George. Mna, să vină George. George nu e în localitate. Vai, dar unde e George? În afara localității. Și când vine? Ăhăăăi.

***

Deci la precinii din Le Général, în week-endu’ ăsta, devine acuma.

146 comentarii

  • Ni mă, Popescutzu ăsta nu răspunde. Însamnă că nu mai pot să plec, trebuie să îi țină cineva locul 🙁
    [Aveți noroc că îs sensibil și săritor.] Mă duc să mă tung, să fiu freci mâine.

  • Şi look-a-like ăsta îi şi gay. Din surse nesigure. una. Tăt Pamfil îi miezu’.

  • Că Alexandra-i din categoria “Vocea Ratiunii”. Că ce, noi tre’ sa gândim numa în mod grupat? Io ştiu ca şi jegu-i puiuţ de comunist, da chiar aşa?

  • Dacă nu te place nimeni, ia-ţi un câine, poate ajută.

    După care zic să te duci să-ţi cauţi IP-ul pe mirişte.

  • ruben e draguuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuut. si e mai tanar decat pamfy (daca imi permiti). o sa’l prefer pe cel batran in continuare, da’ nu pot sa nu recunosc ca si impostorul te cucereste cu je ne sais qoui’ul din ochii lui de margele

  • Nu-ţi permit. Pamfkenstein are un căpău de zici c-a durmit Răzvan (fiul colegului de la serviciu) cu curu’ pă el, de când l-a primit, foindu-se de p-o bucă pe cealaltă. Iar jenesecăul din uăci se datorează morţii putrezinde care-i pătrunde nefiinţa.

  • Al-exandră, scuze, dar dumneata n-ai cultură porcină, de asta nu înțelegi topicurile 🙂
    Dacă erai un picuț mai curioasă să vezi cine cu cine vorbește îți tresăltau șunculițele virtuale foarte satisfăcute. Sau oscioarele, dacă nu ai burtă mare… Poate fi mai fascinant decât Ion Creangă citit în original.

  • Vezi că au linkuri mai sus catre blocurile lor, dacă tot vrei să îți demonstrezi că există o legătură maximală între ce spun cei dinainte și cei dinapoi.
    Dacă reușești să găsești acest răspuns înseamnă că ai un coeficient de inteligență din cel puțin două cifre. Vezi că analorgiile politice ajută la eliminarea cariilor. Respect

  • ăsta micu are contract de confidențialitate, nu te poate ajuta decât cu protejarea numelor de cod 😆 deși pun pariu că alexandra asta moare de curiozitate ce e cu alinturile gay insistente. asta e. tre să găsim un siteu care permite libertate de expr

  • Io nu citesc pe Creangă în original; decât în traducere în romînește, casăzicașa.

  • porcu! nu e necesar sa ma consideri si pe mine un mic sarpe assspidic. vezi ce scrie acolo pe acel blog dar nu ma amesteca in troaca ta 🙂 porcu monica zic, dar nu cu drag cum iti zice hudrelush.

  • Romarta aia îi un fel de magazin Cocor din Bucureşti pe 2 etaje cu aer condiţionat nefolosit că nu-s baterii la telecomenzi şi lângă raftu’ de chiloţi îs cărţi cu Păunescu în stânga, iar în dreapta reprezentanţă de ceva cd-uri cu csardaş care dă la promoţie dimpreună cu muzica nişte parfumuri.

    Şi cu pepenii, ăla verde are prenumele de lebeniţă (nu cu U în loc de primul E)să nu te-ncurci în codul Rubick al culorilor şi ăla galben e pe exterior de fapt ca muştaru la nuanţă. Aşa că lebeniţă cu pepene muştar. Poftă bună, mulţumim!

  • Da’ cine-a-ntrebat ce-i Romarta? Nu că n-ai fi lămurit, pentru cui îi era ruşine să-ntrebe. Ca un fel de Universal Silvania, din Zalău. mai pe scurt, cu raionul de modă lângă standul de suveniruri populare artizanale, de lângă sutienele Uniconf, pe dreapta, cum intri, după ce-ai trecut de chioşcul interior cu recuzită pentru petreceri, că-n celălalt capăt sunt nasturi, curele, mosoare şi fulare de blană, din picioare de vulpe şi ce-a mai rămas din cap.

    Lebeniţa, mulă, este pepene ROŞ’!

  • la noi in zona pepenelui rosu i se mai spune si pepene verde, adica dupa coaja cum ar veni…acum pepenelui galben nu stiu daca i se spune si pepene portocaliu (dupa miez)..ce as vrea eu sa stiu e cum i se mai poate spune dovletelui gol

  • “i se zice” pepene rosu,pepene verde,lubenita,lebenita si harbuz.same thing.
    pepenele galben e pepene galben peste tot 🙂 eu as fi curioasa de ce numa’ ala cu miez rosu si coaja verde si-a schimbat denumirea in functie de zona..

  • mai scrie ceva ca sa ma prind, ca conteaza dimensiunea atat cît si numarul de semne lansate intr-o intrebare 😉

  • Într-un exclusive all-inclusive, ca să zic aşa. Cre’că mai stă vreo două-trei săptămâni, poate mai mult. Nu ştie drumul înapoi, oricum, îl dădăceşte cineva acolo, el trebuie doar să se întoarcă de pe-o parte pe alta, cre’că-i total indiferent de el însuşi. Orgie după orgie. Şi-a dat ultimii cenţi pe sms-uri la 89-89, nici nu-şi poate chema un taxi sau să mă sune, să mă duc după el. Da’ se descurcă el înapoi, cu vreo ocazie, cu vreun train-surfing. Dacă n-a venit, îi pentru că se simte bine.

  • La ultimul eveniment de genul trist mentionat, cu roseata in obraji recunosc ca m-a luat o foame de zici ca n-am mancat de ieri (ieri de pe vremea aia…).Ghinionu’ a facut sa nimeresc la masa alora de tineau post, din motive de sarbatori pascale. M-am simtit nedreptatita si mi-am promis ca la urmatoarea data (daca nu va fi sa fie, io nu ma supar :)) sa casc ochii si sa ma plasez conform cu regulile mele de dieta. Adica CU CARNE!

    In ce priveste piercing-ul… io as da timpu’ inapoi si i-as trage un picior de bebe in mutra aleia (sau aluia) care mi-a gaurit frumusetile de loburi ale urechilor. Da’ pe mine m-a intrebat cineva daca vreau sa port cercei???? Iaca ca nu vreau si acu ma trage curentu’. Pe la urechi carevasazica.

  • Acum ca am aflat, fara urma de indoiala, ca iti functioneaza perfect html, s-ar fi facut momentul sa dezvalui ce era intre ”. Sau nu. Ca nu mai are legatura cu conversatia actuala.
    Asa ca sa revenim pe langa subiect: Dariusule, tu n-ai avut parte de inmormantari si/sau nunti in care sa fi cvasi-implicat emotional? Adica, de care sa-ti pese de mort sau de tanara care isi distruge tineretea?
    Daca nu, cate dintre foste au ajuns la varsta maritisului?

  • Denumirea corecta a lebenitei nu este pepene rosu ci e pepene verde.
    Deci amandoua sunt denumite dupa coaja.
    Daca o sa cauti pe Google pepene verde,asa o sa iti apara. 😛
    Bine..adevaru e ca..poti sa zici in ce fel vrei ca n-o sa iti zica nimeni ca e gresit,DAR! pepene verde e de fapt 😀

  • Toate au ajuns la vârsta măritişului. Da’ nu mai aveau valoare, fără mine, nu ştiu dacă mă-nţelegi. De fapt, tipii pentru care m-au părăsit le luau, crezând că pot ajunge la mine, fiindcă stârnesc pasiuni homosexuale, atâta-s de dorit.

    Dar am fost la nunţi şi la înmormântări de care să-mi pese. Să-mi pese de mâncare, zic. Fericiţii sau nefericiţii participanţi, după caz, sunt doar anexaţi, să nu se-mboarde masa.

    Nici – apăi, draghe, Google-ul îi noul “o zis la televizor”.

  • Domnu’ Darius, poate ne explicaţi şi nouă cum se face că domniile voastre (dimpreună cu Pamfil, carevasăzică), plecaţi în turul României pe bicicletă şi el dispare subit după sau în timp ce aceea. Ceva îi tare putred aicea.

  • A rămas pe traseu, la Timea Mátyás. Iar aia mică e plecată din ţară, aşa că Pamfil stă acum cu mama ei, distrându-se ei doi împreună, mergând la agăţat, fiind unul confidentul celeilalte şi invers, trăindu-şi vieţile ca pe o aventură. Mna. Ce nu-i bine?

  • Păi nu-i bine. Că, din câte îl ştiu eu pe dl. Pamfil, de la mai puţin iluştrii săi contemporani, a luptat mereu pentru o viaţă independentă. Şi acum, la vârsta înţelepciunii, tu îi bagi pe gât o soacră.

  • Cre’că-l vre’ pe el soacra mai mult decât mă vre’ pă mine nora, poţi şede liniştit. Or pe Pamfil nu-l interesează în mod particular – soacră, noră…

  • Sărăcuţa de tine. Mă duc la serviciu, am treabă, te rog, înţelege. Vorbim mai târziu. Nu face asta acum. Ştii bine cât de mult însemni pentru mine… Alexandra te cheamă? Aşa – Alexandra. Te iubesc ca-n prima zi (o să caut în arhivă, să ştiu exact cât).

Sociale