E ușor a scrie bloguri, când nimic nu ai a spune…

Nu, nu are legătură titlul cu articolul, da’ tre’ să sară toți de la-nceput de cur în sus pentru un motiv, nu?

A coborî din autobuz în capitală s-ar putea calcula prin echivalentul de a juca șotron pe teren minat. Apogeul politeții bucureștene generale s-ar rezuma prin sintagma: „Haideți, doamnă, înaintați, că vă stă bine peruca.”

Cât despre cum încearcă „să te facă”, ce să mai zic? De fapt, Bucureștiul e centrul inspirațional în care mi-a venit ideea de marketing de-a-mi deschide o gheretă de loto, în care să vând lozuri necâștigătoare desfăcute, la juma’ de preț, cu serviciul că măcar știi ce-i înăuntru.

La metrou în Madrid, în schimb, anunțurile din boxe sunt pe roluri. Ca discurile cu povești când eram mic. Adică se cântă următoarea stație în duet, de către o fomeie și-un bărbat, care se poftesc reciproc la câte-o replică. Cam ca enormitățile alea două de la Realitatea TV, gâștele alea gemenele. Asta dacă asculți foarte atent, ca să poți distinge sunete de maneaua colegului de vagon, care o ascultă la maxim din telefonul pus pe speaker, în drum spre ogoru’ de căpșuni. Am râs de el cu Sorel o stație-ntreagă, până s-a simțit și s-a dat jos.

Cu ocazia vizitei la Bucales, am conștientizat prima dată că sunt cu adevărat provincial. Și o s-o zic cu mândrie, chiar dacă momentul acestei revelații a venit când m-am speriat la metrou de o reclamă rulantă, care s-a schimbat fix lângă mine, care stăteam pașnic, dintr-o culoare închisă într-una orbitoare, deschisă, de-am crezut că vine sfârșitu’ lumii, vorba cuiva care nu merită link. Dar ce mă sperie de fapt pe mine e că, în magazine, manechinele încep să fie tot mai realiste, în timp ce vânzătoarele sunt tot mai… de… plastic.

Am fost în „mall”, fată, la Unirea, unde m-am pus pe o băncuță (să mânc și io o clisă și-o ceapă, desigur, că-n alte locuri tre’ să plătești să ocupi loc). Și am stat vreo 10 minute de vorbă cu o tipă. La început nu m-a surprins că nu răspunde (era totuși de sex feminin, iar eu eram eu). Abia târziu mi-am dat sema că nu era adevărată, când am vrut și eu să fiu politicos (să-i ofer măcar din brânză) și am răsturnat-o de i s-au împrăștiat toate membrele. Da’ dup-aia nu m-am mai lăsat fraierit. Degeaba au tot venit alea la mine să mă-ntrebe dacă mă pot ajuta cu ceva, că știam că-s pe baterii. Pun pariu că mă urmăreau paznicii pe camerele de supraveghere, să le răspund și apoi să râdă de mine pe bloguri.

Precum am promis, va să dau – la cine n-are, da’ vrea – imaginile mișcătoare divine cu mine câștigând în urale isterice Tânărul Jurnalist al anului 2006. Într-însele puteți să mă vedeți atât din spate, îndepărtându-mă victorios, cât și din față, mai rămânând un pic, rezemat de-o balustradă și mimând inteligența, dar și prin ochii larg deschiși ai minții deștepte aparținând lui Andrei Gheorghe, de către care sunt recunoscut oficial ca supra-zeu (și pe care l-au lăsat să grăiască despre mine mai mult decât am grăit eu însumi în total despre orice; vreodată).

Și am fost la budă (nelegat de concurs, doar deoarece-mi venea, cum este și firesc unei ființe umane așa ca mine), iar când m-am deschis la șliț de acolo a ieșit o muscă. Jur! Deci…. fizic, cum să vă explic? Nici o metaforă. O reprezentantă m. domestica, din familia Muscidaceelor a ordinului Diptera a simbolizat părăginirea totală a zonei mele inghinale, pe care a ales s-o părăsească cu toate catrafusele cu proxima ocazie, adică imediat ce singura cale de acces înspre ea a mai văzut vreodată lumina zilei.

Am decis empiric că cea mai eficientă metodă de promovare în rândul fetelor este să nu mai îmi port altceva decât cămășile cu care apar la televizor. Dat fiind că apar mulțumitor, dar nu îndeajuns cât băbuțele să-mi rețină fața și să mă recunoască-n autobuz, recomandându-mă nepoțelelor dumnealor, nu are rost să fac rabat de la celebritatea mea minoră sau excese de modestie. PR-ul meu, Groza-Bîja „Alphonse” Hristea-Pamfil, a decis deci după cum urmează: (ca să nu port chiar aceeași cămașă mereu) să-mi repartizez garderoba mea luată din second pe trusturi mass-media.

Așadar: frumoasa mea chemeșe albastră precum ceriul senin, cu finuțe motive florale Jeg pe dumneaei, i-o dau lu’ Vântu. Adică nu de tăt, că simbolic. În sensul că poate purcede să mă mai filmeze în ea. Cămășuța mea cărămizie poate fi în continuare utilizată editorial de către postul TVR2 (precum și omoloagele, dar cu anunț prealabil). Dacă lu’ Antena1, 2 și 3 le este morcov să scrie linku’ la Jeg corect, ori de câte ori își hrănesc buletinele de maximă audiență cu nectarul genialității mele, n-au decât să rămână la ponositul tricou galben de puiuț de comunist. ProTV-ul când îi să zică de mine și blogu’ lu’ Năstase, zice de Gușă și nici un blog, deci la ei apar cel mult în burta goală.

Desigur, dacă au nevoie de-un „live” (că așa-i zice) mai urgent, ca să-l pună, vez’ doamne, pe „beta”, accept să port la mine mereu o cămașă verde neutră și un CD cu pattern-uri de culoare, pentru ca graficienilor să le fie mai ușor să mă-mbrace după cum este desemnat per post de televiziune.

Iar la KanalD, îmi pare rău, Gregere, însă nu m-am decis deocamdată să merg, nici de m-ar chema. Și tu sper să te decizi să mergi. De acolo. Și să-ți închizi blogu’, dacă nu te superi… Da’ poți să-ți deschizi o gogoșerie, unde să vindeți produsul specific, tu și Piticu’. Nu pun emoticon-uri pe articole, deoarișce mi-este greață, da’ imaginați-vă că m-am hlizit, înainte să săriți cu curu’-n sus.

Apropo (de nimic)! Cât mă pot enerva oamenii care, când aleargă așa, „repejor-repejor, să nu întârziem”, se mișcă mai încet decât dacă ar merge normal. Și oamenii care încurcă mai mult încercând să se tragă din drum. Sau insistă să te ajute cu ceva cu care n-ai nevoie, ce cade pe jos și se sparge. Tare. Mă enervează, adică. Că aia era dilema.

În alte știri: Nu, nu îmi pensez în viitorul apropiat firele dintre sprâncene, care fac din ele două una singură. Toate detaliile de cosmetică se pot retușa la fel de eficient în Photoshop. Când o să poată și fetele să se epileze-n Flash, o să fie țais. Azi am uitat să scriu s mare de mână. Nu, nu am găsit în străinătate vibrator pe USB, cum căuta Alin pentru prietena lui. Am spart site-ul ăla, Google (nu-i pun link să-i dau io lui trafic moca).

Da’ era azi-noapte târziu, nu știu dacă ați apucat să vedeți…