Eu iau, tu, ei, el, ea.

Până acum nu-mi plăceau înmormântările. Nu știu de ce, dar mie unul să moară cineva nu mi-a părut niciodată motiv de bucurie. Recent, însă, am ajuns să privesc din total altă perspectivă o manifestație de acest tip, pusă în opoziție cu altele de aceeași speță, doar că din timpul vieții sărbătoritului. Concluziile la care am ajuns sunt următoarele. Notați.

La înmormântare nu se duce cadou, spre deosebire de botez, naștere, onomastică, nuntă. Dacă vă ambiționați însă și duceți, nu cred că va găsi cineva vreo rațiune logică pentru care să se obiecteze, precum nici nu puteți supăra mai tare lumea, iar mortului cu siguranță o să-i placă orice, față de starea în care îi. Oricum, să fie ceva mai vesel, că atmosfera e mai mohorâtă de obicei. Poate ceva în culori țipătoare, să facă sunete eventual, să cânte o melodie vioaie când o apeși și să se rostogolească. Să întrețină toți oaspeții, să le placă tuturor.

La înmormântare este mâncarea mai bună. Nu-i meniul ăla cretinoid, cu toate făcute până la jumătatea inferioară din margarină, mai puțin margarina, care este făcută în întregime din căcat depigmentat natural, pigment cu pigment. De asemenea, la înmormântări nu “intră friptura”. Cineva o pune discret pe masă când ești la budă și gata. Și nu trebuie să te oprești de câte ori vrei să bagi în gură, că totuși și-a amintit bețivu’ ăla versurile de la “Tatăl Nostru”, la a 8-a încercare. Și nici naiba n-o să te roage să mai stai, când ai terminat de mâncat.

***

 Eu nu arunc uleiul folosit pe geam (nici nefolosit, nici pe suprafața sa, cât nici în exterior, prin fereastră), nu locuiesc la apartamentul 12, nici la etajul 3, nici nu sunt de profesie agricultor… da’ tot am o presimțire misterioasă că se referea la mine. Și culmea, nu era la mine-n bloc. Mulțumim, Gârlene.

 ***

Nimenea n-o să te pună să dansezi! La înmormântare,  că acolo rămăsesem. Da’ nimenea! N-o s-o ia razna dj-ul pe la mijloc, să-și pună “piesele lui”, iar la chelnerițe n-o să le vină prietenii și n-o să se pună la masă cu mirii mortu’, când toată lumea e criță. Și, din nou, cu puțină determinare și muzică adusă de acasă pe-un telefon mai performant, până la orele dup-amiezei îți poți lua frumos la revedere de la popă și de la rude, cel puțin până mai moare cineva, asta dac-o să te mai invite. Iar referitor la rude – la cât mai multe reuniuni doar în aceste condiții, că nici cu una cu care nu vrei n-o să trebuiască să vorbești, printre ele făcându-ți loc spre care te interesează cu un versat umor negru.

Dacă veți cronometra, slujba la biserică și starea civilă la nuntă țin, cumulate, mai puțin decât toate tânguielile din garajul de sicrie și până la bătătorirea bine a gropii, minus drumul de la ea, pe care nu-l punem, considerând că-i spre mâncare și care, la rândul lui, este mai scurt decât omologul lui spre cantina tinerilor căsătoriți, cu tot cu opriri.

Poate cel mai important aspect – la înmormântare nu se dau bani. Nu se cheltuie bani, nu se cer, nu se pun în plic, nu se strigă pomana, nu se nimica. Chiar și drumul ți-este asigurat de supraviețuitori și Daciile lor, care sunt prezente cu menirea să alimenteze cadrul funebru. Dacă vă urcați într-una a cărei benzină se umple, respectiv evaporă din/prin interior, puteți să vă scuzați plecând mai repede că vi-i rău sau dându-vă foc ca din greșeală

***

 [‘țam, M.J.]

 ***

Legat de mersul la nuntă ca favoare, cititoarea Roxana teoretiza că în statut de corolar ar fi obligația de a returna mersul la nuntă (în opoziție cu dreptul de a cere răsplată pentru favoruri), când se va ivi ocazia, celui care a venit la a ta. Pornind de la această idee, ce trebuie să facă toți cei la care am fost, dacă eu aleg să nu mă căsătoresc niciodat’? Respectiv, dacă nu, pot avea totuși puterea deciziei de a nu veni ele/ei cu cei/cele cu care s-au căsătorit la momentul respectiv, de care firesc că nu-mi place, considerând că dacă eu n-am putut strica nunta lor, ei de ce-ar avea șansa prin simpla prezență să o strice pe a mea?

***

***

Nu știu dacă am mai ridicat această propunere, da’ începând de acum mă voi comporta cu toți reprezentații legii ca un ultim infractor, de la umblat suspect și ascuns fața, până la comportament recalcitrant și prefăcut că-s turtă . Numa’ ca să nu-mi găsească nimica și apoi să fac pe abuzatu’.

***

Iar deoarece azi este ziua Monicăi, am stabilit dimpreună cu alții trei, minus unu’, să-i închinăm fiecare ce-om putea. Date fiind ultime desfășurări de evenimente între mine și cea despre care ne bucurăm, dar și pentru că n-am înțeles exact ce moment solemn marcăm, precum și ca să meargă cu articolul… mă rog, vedeți voi, eu sunt ultimul în filmuleț, că le-am pus în ordine crescătoare a cât de bine-or ieșit. [Îi mulțumim pretențios și lui Olix, care-a avut cu ce să filmeze Zapa, care n-are nici bumbi la aragaz și că i-a mai și montat p-acolo, pe unde ea-și băga obiectivul în ochi și ochii în obiectiv.]

[pe YouTube, aiciea]

Ulterior: iubiții de la Low Riders au trimis țogleta, cu frumușele floricele Jeg pe dânsa; aripa a fost “inițiativa” șăfului, care-o insistat s-o fac personal, ă cu mânuțele lui stângi;  nu, n-o vopsesc neagră pe deasupra, este dovada autenticității.