În opinia mea, Iisus chiar nu trebuia să moară pentru ce până la urmă se rezumă la ouă de ciocolată

… dar sunt destul de credincios să accept fără să cercetez orice motivație pentru ele, acum că asta-i finalitatea sacrificiului divin.

Deci Hristos a-nviat, nu-i așa? Sau cel puțin pentru unii… Da’ altfel Dumnezeu e al tuturor, desigur! Excepție făcând celălalte religii. Pe care, nu-i vorbă, oricum le iubește, doar că nu le mântuiește, cum a scris chiar El, pe blogul personal, acum mai bine de ceva timp în urmă. Deși îl bănui că nu și l-a scris singur și că se ocupă mai mult de hosting. A avut o echipă de copywriteri, iar el doar zicea “cum ar vrea să fie”. Același aspect al nepriceperii sale fiind și cauza problemei cu mântuitul – ar vrea să fie loc de toți, da’ până la urmă trebuie totuși niște conturi premium, dacă-ți trebuie propriul tău norișor fără limită de transfer, aripi la cât vrei tu pe secundă.

Dar de ce să fim răutăcioși (oare pentru că nu există antonim pozitiv pentru acest adjectiv)? N-are sens (ca majoritatea lucrurilor în viață). Haidem mai bine să ne veselim și să practicăm tot felul de obiceiuri ce n-au nici în clin nici în mânecă cu nimica logic.

De exemplu, spălat în lighean din piață, în apă luată din butoiu’ clerimii, adăugând urzică (?), ou, bani (că trebuie) și șters cu prosop de la 39.000.

Am uitat ceva? Că cică n-ar fi bine să uiți ceva din acest aranjament… sau să atingi sare în sfânta zi a Învierii, că-ți merge rău tot anul. Înțelegeți?

ASTEA ne sunt criteriile! Iar când ciocnești tre’ să zici c-a-nviat. CU FĂCUT CRUCE! După care spargi oul, iar cine câștigă e mai egal în ochii lui Dumnezeu.

În caz că nu ne-a ajuns… ați ghicit: turul bisericii cu babe-n frunte de vineri și picurat ceară topită în palmă, să mai treacă timpul.

Dar sunt de părere că ar trebui să sărbătorim așa: Paștele catolic (al ungurilor, pentru noi); apoi Paștele nostru (al ortodocșilor, pentru ei). Toți. După care să sărbătorim un Paște comun, de finalizare. Apoi un after-Paște. Iar apoi paștele mă-sii, respectiv al cailor.

Fiindcă ăstea-s scuipat în sân, nu tre’ să ne schimbăm papucii în față la templu și nici să amestecăm alcool cu pită într-o metaforă, ca să avem motiv să bem. Iar ultima dată când ați dus 2 litri de vin la popă, câtă pască ați mâncat la coadă? Și unde s-a dus restu’? La Dumnezeu, probabil, că preoțimea-i mai pioasă.

***

Altfel, apropo de “fie ca lumina sărbătorilor”, am primit felicitare de la Electrica. Dimpreună cu somația de debranșare, normal.

***

“iete hristosu de tabla” – Flaviu Comănescu/foto – Dacian “DG” Groza

***

Întâmpin mai multe probleme încercând să scap de cine nu-mi place, decât să mă apropiu de cine-mi place. Așa mi-am dat eu seama. Lumea zice că am mulți prieteni. Mă rog, nu zice lumea pe stradă. Zic unii. Și este adevărat. Dar mai mult mă-ngrijorează cum eu sunt prietenul mai multora decât aș fi dispus să număr, variind de la cei pe care nici nu-i cunosc, pânâ la cei pe care nu vreau să-i fi cunoscut.

Dacă-mi place de cineva, nu mă confrunt cu absolut nici un obstacol pentru a ajunge unul lângă altul. E simplu. Ah, pardon: sunt obstacole. Futile. Ridicole. Mai bine ar renunța din prima, împotrivirea doar face înfrângerea mai amară.

În schimb, dacă e cineva cu care nu vreau sub nici o formă nimic… agresiunea mea cea mai înverșunată față de această creatură pare “decât” s-o hrănească.

Eu sunt belicos de la început. Nu “la” început. “De la” început. Cu toată lumea. Nu mi se pare că e distractiv să fiu invers sau oricum altfel. N-am venit pe lume ca să strâng mâini și să zâmbesc trecând prin viață, cu ochii mijiți de amabilitate, ca apoi să mă gândesc “ce cred de fapt”. Și asta apreciază lumea la mine. Sau urăște. Cei cărora nu le convine nici nu mă prea pasionează. Iar cu restul interacționez.

Și de aici se-mpart în două: cei care sunt la fel îndărăt cu mine și ne iubim într-acest sens, coexistând într-o atracție efervescentă și interesantă; și dup-aia ceilalți. Care mă-ntreabă. Care “da’ de ce?”. Care vor să înțeleagă, ca apoi să-mi explice, să înțeleg și eu. Să m-ajute. Să mă iubească. Să iubesc înapoi, să pot să simt. Să-mi arate ce-i dragostea, ce-i buna conviețuire. Cum e să fie bine. Care sunt culorile. Cum se pictează cerul, ce frumoasă este apa și cum curge ea, ca un lichid. De la voi nu doresc nici măcar să-mi sugeți pula. Adelina, de exemplu. Sunteți mai răi decât ăia care măcar își asumă că nu.

***

Binecunoscuții artiști muzicali de prin părtile Clujului, Darius “The Duke of Uke” Groza și Mirona “Veniți Privighetoarea Cântă” Pascu, performând o reinterpretare a șlagărului anilor ’90 de origine americană “Ce-i sus?” (sau “What’s up?”, cum ar spune regina când vine în Colonie), pentru un public larg, asigurat prin minunea tehnologiei care este “Internetul” sau, mai simplu, “Netul”, cum îl numesc între ei internauții. [alternativă YouTube]

***