jeg.ro: turul Africii fără un motiv anume / Dakar, Senegal

[ SEE ENGLISH TRANSLATION]

Senegal – ca țară – este un fel de discoteca Millenium, din Zalău, în 1998, dacă-și poate aminti cineva și ca norocu’ nu-și poate, în afară de eventual Tudor Mărghidanu, care n-o să zică la nimenea și Anca Bora, care ș-aia s-a căsătorit ș-are destule pă cap, nu-i mai trebuie să afle proaspătu’ mire și ce făcea p-acolo. Deci distractiv!

În afară de Capitală, că ajungem și la ea imediat, totul este un sătuc oareșcâtva curățel, presărat de panouri Orange, ale cărui tarife sunt spre zero, să poată vorbi vânzătorii de lebeniță care alcătuiesc majoritatea populației rurale între ei până se gată sezonu’ și-ncepe imediat următorul, odată cu reîncărcarea cartelelor, deoarece aicia n-au iarnă.

“Ndiaye, maică, vezi că ți-am pus pe Dacosu’ de Dakar niște berbecuț, da’ să ți-l încălzești astăzi, cât îi proaspăt și patru anvelope să-i dai la administratoare, știe ea.”

Exceptând telefonia mobilă locală și rarisim niște orez – că nu vorbesc cu gura plină, deci mai bine nu și-o umplu – cetățenii nu-și pot permite mult altceva, fiindcă odată ajunși în Dakar, unde se mai găsește și altceva decât oferta de minute și unde implicit lebenițarii sunt înlocuiți cu cartelițari, totul este scump ca naiba. În sensul că de trei ori cât în România orice de la supermarket, prețuri aproape vest-europene în restaurante. Restul disponibil este reprezentat de niște cafei din “butoaie Nescafé” feștite cu vopsea ca să arate ca sigla și niște sandviciuri cu ceva carne insalubră scârmată de un bătrân dubios, din foste butoaie de Nescafé reprofilate.

Populația urbană este alcătuită din sportivi aspiranți care toată ziua fug pe malul Atlanticului și fac forță cu greutăți confecționate din jenți de taxi-uri, că oricum găsești unul cojindu-se pe butuci tot la 20 de metri, apoi studenți aspiranți, dintre care majoritatea se prostituează pentru școală – nu știu băieții cum se descurcă, dar am văzut oareșcâteva franțuzoaice tare zâmbărețe. Io-am întâlnit o singură senegaleză mai de Doamne-ajută – pardon: Allah – care n-a vrut futai pe bani din momentul în care m-am uitat înspre ea, Sali, pe care-ați mai văzut-o prin poze, ș-am ținut de ea ca de-o bijuterioară până m-a dus acasă să-mi facă mafé. Toate celălalte costau să orice.

Ce rămâne din rezidenți sunt tăți până la ultimul cadre diplomatice sau cadre diplomatice în misiune. Cocălărimea de culoare și pițiponceala aferentă care se strâng la fițoșenia exclusivistă de pe alocuri o să presupun că sunt fructul iubirii lor.

Fostul președinte, în închipuința sa.

Reprezentanții României, cu care am avut eu – în calitatea mea oficială de român nelalocul meu – norocul să interacționez, sunt singurii dintre cei cu care-am interacționat care se ocupă de-adevăratelea atât de-ai noștri cât și de-ai lor, fie că e de rezolvat rapid o socoteală birocratică, fie că e pur și simplu de mers cu diasporenii la un păhărel sau un pește prăjit după program, ca să nu dai singur în paranoia de spaimă pe străduțe.

Vize din Senegal până-n Camerun.

Toți ceilalți funcționari (însemnând până acum Mali, Burkina Faso, Ghana, Togo – nu, că m-au rezolvat în 10 minute, Benin, Nigeria și în special putorile de la ambasada Camerun) sunt niște fericiți importanți, cu greu trași de sub aerul condiționat. De la paznici la șoferi până la secretare, care-s altfel bine intenționați, că nu se lăfăie-n imunitate, se umblă după curu’ a diverși consuli și ambasadori care-și uită confrații prin sălile de așteptare și care-o lălăie prin 4X4-uri, de la o recepție, la un mall, la oarișce somn de după-amiaz’, c-apoi se gată programu’ cu publicul, au de rezolvat nimica-n taină.

Ca alb, te tratează cu un pic mai multă considerație, dar asta nu-nseamnă că nu vezi cum stau ai lor câte-o zi întreagă mușuroi, ca să fie chemați apoi a doua zi, că ăl mai mare s-a dus care pă unde, fără să zică la nimenea, a uitat de alea, i-i cam lehamite de astealalte și tot așa.

Apusul, văzut din cel mai de la Apus punct.

Purcoiul de poze se regăsește pe pagina de Facebook a Jegelui, la rubrica photos, desigur, unde totul pare ușor mai distractiv.

[ENGLISH TRANSLATION BELOW]

Senegal – as a country – is somewhat like the Millenium Disco in Zalau, in 1998, if anyone can remember, and, luckily, nobody can, except for probably Tudor, who won’t tell anyone and Anca Bora, who got married and has enough trouble without her newly groom finding out what she was doing there. So, fun!

Besides the Capital City, we’ll get there right away, it’s all a somehow clean village, scattered with Orange billboards, who charges almost nothing so that the watermelon sellers, who comprise almost the entire rural population, can talk among each other until the season is done and the next one comes right after, in time for recharging their prepaid phone cards, ’cause there’s no winter here.

Except for mobile phones and, rarely, some rice – ’cause they don’t talk with their mouths full, so better not fill them – locals can’t really afford  much stuff, because, once in Dakar, where you can find stuff besides the charge-per-minute plan, and where, obviously, the watermeloners are replaced by phone-carders, everything is expensive as hell. Meaning that it’s three times more expensive than any supermarket in Romania, almost West-European prices in restaurants. The rest is represented by coffee from “Nescafé barrels”, painted over so they look like the brand and some sandwiches with some insanitary meat scraped off by a creepy old man from former Nescafé barrels.

The urban population is comprised of aspiring athletes who run all day long on the Atlantic shores and work out with weights made out of taxi rims, which you can find rotting away every 20 meters, then there’s the aspiring students, the majority of which prostitute themselves for school – I don’t know how the guys are doing, although I’ve seen a few way-too-smiling French girls. I met a single decent Senegalese girl, God bless her – I mean: Allah – who didn’t want to fuck for money the second I looked at her, Sali, which you’ve seen before in photos which you’ve seen before in photos, and I kept her like a jewel until she took me home to make me mafé. All the others charged for anything.

The rest of the rezidents are all ’till the last one diplomatic staff or diplomatic staff on a mission. All the colored douchebags and their bimbos who gather at the exclusivist fancy spots I’ll assume to be their lovechild.

The ex-president, in his own personal vision

The Romanian representatives, with wich I had the luck of interacting, in my capacity of misplaced Romanian, are the only ones with which I’ve interacted who really deal with our people, as well as their people, whether that means quickly handling some birocratic issue or simply going out for a drink or a fried fish with the diasporeens, after work, so that they don’t freak out by themselves on the streets.

Visas from Senegal towards Cameroon.

All the other officials (meaning, so far, Mali, Burkina Faso, Ghana, not Togo, they fixed me up in 10 minutes, Benin, Nigeria and especially the lazy asses from the Cameroon Embassy) are some happy importants, which can hardly be dragged from under the air conditioning. From the guardians to the drivers and the secretaries, which otherwise are well intentioned, ’cause they don’t rejoice in immunity, they all please various consuls and ambassadors who forget their fellows in waiting rooms and drive around in their 4X4s, from a reception to the mall, then to an afternoon nap, until the opening hours are done, ’cause they have to deal with nothing in privacy..

As a Caucasian they treat you with a bit more consideration, but that doesn’t mean that you don’t get to see the locals sitting all day in line, in order to be called again the next day, ’cause the big guy went God-knows-where, without telling anyone, he forgot about those, he’s sick of the others and so on.

The sunset, seen from the most Western point.

The shitload of photos can be found on the Jeg Facebook fanpage, in the photos section obviously, where all seems way fun!