jeg.ro: turul țării – Vjjjt!

Update: Am plecat din GalaÈ›i și mă îndrept spre Tulcea. Vorbesc la singular pentru că Flo a rămas in spate, bețiv. Ne vom reuni pe traseu. Nu vă faceÈ›i griji, încă trăiesc căci m-am îndopat cu mici. Revin cu vești.

[varianta YouTube, pentru pretențioși]

[Călătoria pe Twitter.]

[Citește primu’ articol acilișea.]

[Citește al doilea articol dincoloșea.]

Am reparat în pizda mă-sii remorca, pentru a putea să ne cărăm din Brașov, unde simt c-aș fi copilărit a doua oarăm, că atâta am zăbovit. Cum bine știți sau știți rău, am petrecut zilele și nopțile sfârșitului de săptămână trecute la doamna mă-sa lu’ prietenă-sa încă necerută a lui Bogdan “Bughi” Colceriu, intitulată generic tanti Lumi. Potențiala soacră, că despre dânsa vă spui. Stăpâna casei. Am mâncat și ne-am căcat alături de câinele ei, pe care era necesar să-l plimbăm ca pe-un prinț, cu regularitate, deoarece avea o personalitate puternică, pe lângă că puțea mai tare ca o vomă proaspăt regurgitată.

Am procurat, zic, și un cort nou, că ăla adus de Flo era puțintel atins de ciuma neagră și-mi era bugată alergia de la ceva ce-am mâncat, care mi-a decorat acum câteva zile trupul cu auroră boreală de bubițe înfometate, care se servesc direct din mine. Da’ mi-au trecut, fetelor, putem să sex.

Ne-a prins a doua zi de pedal- stat degeaba tot la Brașov, de-a apucat până și cuscrul mamei fetei, deci tatăl băiatului, să se înființeze în apartament.

Însă am reușit să ne sustragem la timp, înainte să intrăm în familie, fără să ne dăm seama.

Am luat-o întins spre Bacău, spre unde ne aștepta domnul care ne-a vândut remorca pe 5 milioane, de la s-a rupt, s-a-nțeles. Aia care a fost 5 mlioane. O știți? De s-a rupt. Remorca.

Am intrat în județul Covasna, tăt într-un “az a szep” pe buzele umezi, iar cât timp eu mă speteam reconciliant să găsesc un steag secuiesc, poliția ospitalieră maghiară ne oprea la o șezătoare circumspectă. Și că nici să nu-i filmăm, cică. Hăăă!

Că, hát, da’ ce facem, avem acte la controlă, suntem oameni umani, unie merem, draghe, dară, l-am stricat pe remorche sau care i-i baiu’, Istenem? Bine. Bine că tâmpitu’ nu știe încă română cât ar vrea, că îi lua la un gât de pălincă, gândindu-se că, la cât ne claxonează TIR-urile, o fi fiind ceva comitet oficial de primire.

Am mers, deci, noi, biniucă, așe, pe șoseauă, ne-am târât cătinel până pe la Oituz, în sus, cu ambiția mea personală de a-mpinge singur remorca tot urcușu’, fără intervenții, ceea ce l-a lăsar pe Flo într-o dulce fluiereală, la o țigară ca o agale.

Am recuperat tăind curbele în jos, testând pe propria integritate corporală noile axuri făcute la strung, pentru remorcă. Am înregistrat viteza maximă de 84 de km/h, da’ nu-mi mai pun încrederea în nimică, de când am văzut un 120 mai demult, la un moment dat, ceea ce nu pot procesa drept o realitate palpabilă. Poate mai bate-ntr-o parte kilometraju’. Am avut sfadă în regim zilnic, că Flo insistă să doarmă fie cu pădurarii poponari, între butuci, fie să vadă mistreții și alte bravări dintr-astea neofite, pe când eu am viziuni cu ghioambele forțate pe recoduri de distanță la lowridere. (apropo, care ne-ați întrebat pe stradă, dacă dați click pe cuvânt, vă duce la bițe)

Am făcut 93 de km pe zi, cel mai mult, dintr-una, c-o scurtă pauză de pateu și se mai putea, c-am plecat hăt la 12:00, cu tot cu ceva delulețe.

Când eram mic, Dacian mă obliga să mă uit la South Park, pe MTV și până și acuma mă doare capu’, când văd din întâmplare. Și ghiciți ce idee i-a venit lu’ Flo în cort, în afară să mă penetreze anal? Noroc că nu mergea netu’, să facă streaming la episoade cum tre’.

În noaptea petrecută la Oituz (și-s f’o tri-patru Oituze, în total, strategic amplasate, unul după celălalt, de la Oituz, până departe pe la Oituz) ne-au vizitat doi cai (hai, nu vă pierdeți în propoziție). Doi cai, probabil citind blogul, s-au înfățișat pe nesimțite peste cort, dar – zic – PESTE! Cu copitele încălțate. Când am deschis noi ospitalieri, să-ntrebăm cine-i, s-au ițit și cu meclele în interiorul locuinței, chitiți să nu mai iasă până dimineață.

Cât eu strângeam laptopurile plângând la sâni, Flo i-a momit afară din curtea căminului cuktural, presărând pită până-n stradă.

Am purces spre Comănești, ocolind de la Onești, ca să se dozeze Flo cu nițelaș alcool, la birtu’ Enigma, al matroanei Gabi, unde-am fost solicitați de Scuturici Alexandra (pe care n-o mai cheamă și Manuela), localizat în centru, deoarece localitatea nu e destul de largă cât să aibă periferii.

Manuela are cercei în formă de floricică Jeg, care au tăiați într-o petală o altă floricică Jeg, ca să se asorteze cu medalionul floricică Jeg; deoarece este nebună. Nu, nu puteți da zoom.

Ne-am bețivit formal cu întreg satul, pe care ei îl numesc drăgăstos oraș, iar reprezentații comunității de cocalari s-au dat cu țoaglele pe toate ulițele până în miez de noapte. Tre’ia sâ ne trimită un mail cu numele, l-am reținut doar pe Stress, că el stătea mai aproape.

Ne-am retras cu cei mai răsăriți să sorbim o bere nobilă la PET, lângă blogul unuia. Deși pe traseu ne invitaseră amabili niște țigani la ei în șatră, ca să nu care atâta distanță prada de la cadavre, totuși am înnoptat coloșea, pe curtea sa, iar dimineață ne-am întors în birt, unde-am fost tratați cu răcoritoare și mâncări variate și-am povestit cu un barman de unde-a fost cuțitat sportivu’ pe la-nceputu’ săptămânii. Ne-am dus și la locul faptei și arată așa ca un loc, cumva.

Tot Manuela ne-a făcut cu un microbuz, proprietate aproape personală a lui Mircea, care ne-a urcat pe-o pantă lină până la Bacău, cât noi resimțeam dulcea mahmureală.

Tipul ce ne-a dat (pe bani, liniștiți-vă) remorca e de acolo, da’ nu era acasă, însă ne-a aranjat sublim cu domnul pensionar Jean, care este o distracție perpetuă, îmbibată în vin. Are televizoare-n toate camerele, fiindcă nu locuiește cu soția, deși e căsătorit cu ea, “ca să nu se certe” și putem să ne uităm la oricare dintre ele sau la toate deodată.

***

Biroul de Presă Jeg.ro comunică:

Dintr-o regretabilă eroare datorată vremii nefavorabile, la începutul acestei călătorii, nu s-a mai emis o mulțumire vitală, adresată Mariei Coman, pentru că există. Ne asumăm responsabilitatea pentru inexactitățile din buletinele de știri ale Antenei 3, generate de depresia pe care i-am fi provocat-o, precum și pentru bocetele, jelea și dorul ce-o mistuie pe dinlontru. Cu proxima ocazie, vom cocoța tot calabalâcul în primul tren și ne vom întoarce la Cluj, pentru a reîncepe expediția în condițiile propice, pornind de la gratitudinea ce i se cuvenea Doamnei mai sus menționate.

În sensul că nu. Bun!

***

Am țâșnit spre Focșani, cu viteza medie de 1 km/h pe-un deluleț ce se-anunță la ieșire. Încercăm să ajungem p-acolo, la o donșoară, Simona ș-o prietenă de-ale ei, obsedată de Jeg (cum se și cere). Montăm apartamentul mobil pesemne-n ceva șanț, iar la dimineaț’ ne-ndreptăm spre Galați, să ne vedem cu Valentin Comănescu și Lucian Nu-știm-cum. Ultimul dintre ei ne-nsoțește biciclic la Tulcea, iar primul ne-a promis popas cu mici și bere, în întâmpinare, deci să se consemneze.

Pe la Galați cică ne-așteaptă și Adrian Rozenberg (prin singtagma “aș vrea să-ți filmez fața, că dosul ți l-am văzut pe blog”), să ne bage sub nas microfonu’ de la postul TV la care-o mai fi lucrând acuma, că mi-i frică să nu fac o gafă, dacă le-o fi venit mintea la cap și l-or dat afară de la Pro. Și n-am renunțat, fă, la nici o remorcă. Ar fi prea lejer. E în cârcă.

***

***