Mama mea, Carmen și iubita mea, Ada.

Există multe elemente în lume a căror coliziune fatidică întâmplătoare poate schimba însuși înțelesul existenței. Iar toate aceste elemente decisive sunt împărțite pe nedrept în mod egal între doar două ființe.

Ele sunt mama mea, despre care putem spune îndeajuns de concludent că vi l-a dat pe frate-miu, respectiv iubita mea, care vi-a răpit pe mine.

Forțele lor potrivnice cumulate pot contracara cu ușurință expansiunea Universului, redusă la statutul umil de biet pârț. Prin descompunerea metodică a logicii, o ocupație de-a lor încadrată ca pasiune relaxantă și practicată activ, când nu se alternează în a-mi redefini mie sistemul de valori din plastilină, după cum consideră ele mai potrivit. Deoarece natura singură, dezlănțuită nu va putea egala energia stocată în materie negativă rezultată de pe urma competiției acerbe și infinite dintre cele două de a debita una dintre ele o tâmpenie mai mare decât a reușit precedenta.

Vom zgâria în aceste rânduri o subțire pojghiță care s-a sleit peste bulbucinda distrugere a spiritului uman de care sunt capabile.

Carmen

Mama mea are obiceiul bine exersat de a urla descreierată la toată lumea de prin casă, de obicei de sărbători, imediat după ce ea a spart un obiect, ca să identifice mâna criminală care a pus aia acolo. Ca de pildă, la Sărbătorile Pascale ale anului trecut – când a deschis frigiderul și a cotrobăit minute în șir în el după muștarul dijonaise, pe care toți insistam că nu vrem să îl scoată, chiar dacă e cel mai bun muștar, făcut în zona Burgundiei, în Franța. Până a împrăștiat prin toată bucătăria o farfurie cu drob de miel înfundat în maț de taică-miu personal, cu degețelele lui iscusite, provocându-i acestuia din urmă o serie convulsivă de atacuri de apoplexie. Același tată care o rugase să nu pună încă drobul de miel în frigider, că mai mănâncă copiii și că deja i se vede bine fața de masă cu iepurași, chiar dacă are platourile pe ea și o acoperă. Concurs de împrejurări la finalul căruia a și fost găsit vinovat.

Cu ocazia Crăciunului, am aflat cu toții că muștarul dijonaise ar fi totuși parcă nociv, conform Formula As, una dintre sursele pe care se bazează mama mea, în vasta ei documentare, când n-o citează pe tanti Edit, că tușește tebecistă în ușa agenției de turism, între un stins de-o țigară și aprins de alta.

Ada

Pe iubita mea o transformă la nivel primar (într-o bestie feroce însetată de sânge, să zicem), dacă aduc orice tip de modificare, cât de minusculă, la indiferent ce îmi gătește ea. Incluzând dacă a ieșit ceva grețos și ar putea fi îndepărtat de otravă și adus mai înspre comestibil – tot pentru buna ei dispoziție – doar înecându-mi glandele gustative cu supradoze de erori aromatice, ca să îmi înșel organismul, iar acesta să aglutineze fără filtrări și obiecții.

Însă, cu regularitate, ce-mi servește ea este desigur apropiat de perfecțiune, dacă nu chiar după, totuși simpla mea intenție de personalizare a mâncării, ca un omagiu adus dedicării cu care îmi este oferită, este întâmpinată cu răcnete și violențe de nedescris, de parcă iubirea mea față de ea s-ar rezuma la prima îmbucătură care trebuie să se suprapună negândit cu o reacție necontrolată de renaștere.

Carmen

Maică-mea s-a certat ca la ușa cortului, zbierând argumente de o coerență îndoielnică de la balconul etajului al patrulea, către portarul curții din spatele blocului, absolvent de două clase cu program special, explicându-i academic că ea nu face – câh! – mizerie, ci aruncă sarmale proaspete pisicilor din jurul blocului.

Membri ai cărui cartel felin îi cunoaște personal, pe fiecare în parte, în care are deplină încredere și care sunt educați – într-o comparație evidentă cu portarul, deci despre cotoii ăia râioși vorbim – cum să se comporte și să nu rămână dezodine, după ce au sfârtecat ca niște turbați, scoțându-și una celeilalte ochii, parizerul de la prânz.

Ada

Iubita mea dă în isterie patologică, dacă îmi așez orice obiect străin în ceea ce ea definește ca fiind mijlocul camerei. Aparent disciplina aceasta a lucrurilor este una foarte strictă, iar eu nu reușesc să o înțeleg și urmez. O cauză ar fi că mijocul camerei ei este foarte vag conturat, în oricare dintre încăperi, orientarea fiindu-mi perturbată de maldărele de haine înnodate claie peste grămadă sau scrumierele lipite între ele cu ambalaje.

Se vindecă brusc la mine acasă, pentru că știm prea bine că apartamentul în care locuiesc eu este nemărginit, încap în ele toate aspectele, consumate peste tot, mai ales “dischete cosmetice” și veselă de care nu știu că am și din care eu nu mănânc niciodată și deci nu are cum să aibă un mijloc al camerei un astfel de imobil, după care să ne ghidăm unde să lăsăm orice pe unde ne pică din mână.

***

[vezi și Registrul Diverse!]