Darius Hero

Pe viață și sub moarte…

P

… sau cum ne tratăm între noi și pe sine.

[Vineri, adică un fel de azi, de la ora 22:30 pe NCN, în Cluj-Napoca, voi apărea grețos cum îmi stă-n fire, la emisiunea televizată “Convorbiri provinciale“. Pentru hoardele mele de fani membri ai “diasporei”, va fi acilișea înregistrarea, frumos, cum de altfel se și cuvine…]

Trăitul ăsta este cel mai simplu lucru din viață. Mai dificil într-acest sens este cu ce ți-l ocupi. Soluția mai scurtă și, spun eu, calea cea simplă este, desigur, să mori.

Însă noi preferăm – și chiar ne încăpățânăm cu obstinație – să ne umplem existența cu fel de fel de îndeletniciri, pentru ca într-un final să ajungem tot la același rezultat: până la urmă, să nu mai fim. Dar dorința supremă este în continuare să apucăm să ne prăpădim cât mai târziu.

Prima dată că avem oricum instinctul adânc înrădăcinat să nu cumva să pierim din greșeală sau neatenție, până când încă nu ar fi vremea să decedăm în mod normal. De aia mâncăm, ne căcăm și pișăm. Unii se ambiționează și mănâncă până la deces, la o singură masă, de obicei de sărbători – evenimente năzărite de noi, ca să marcheze bucuria că încă trăim. Dar acestea sunt niște erori. Intenția e alta.

Apoi ne creăm sau luăm slujbe, unde, într-o ierarhie bine stabilită, ne asigurăm unul altuia posibilitatea de-a continua să existăm. Inventăm lucruri și procedee care să ne poarte urgent și cu ușurință prin viață, dar nu ca să se termine cât mai repede, ci să ne rămână cât mai mult trăit, iar ulterior – modalități care să ne protejeze de acestea, fiindcă ne pun în pericol viața.

După care ne este necesar să concepem tot felul de activități distractive, fiindcă încercarea disperată de a supraviețui pur și simplu ne ucide.

nft[mulțămim, Alin Morea]

Cei mai buni dintre noi găsim metode geniale de a îngemăna ambele aspecte necesare existenței – să nu mori de foame, respectiv să nu mori de grijă că mori de foame – într-o singură preocupare, atât relaxantă, cât și hrănitoare, cum ar fi, de pildă, făcutul de clătite, iar ulterior mâncatul lor. Aceștia vom trăi veșnic, fiindcă după ce vom fi murit, lumea-și va aminti de noi până la sfârșitul vieții lor. Pentru că, evident, preocuparea noastră secundară e viața de după moarte. Dar ideea principală e să trăim deocamdată.

Există și un nivel de acceptanță a ideii de moarte, de unde și obiceiul strângerii rudelor în jurul celei care urmează, în așteptarea momentului căruia îi este totuși timpul, nu? Recunoaștem și noi că el vine, c-o anumită reținere – e drept, dar bucurându-ne tainic pentru că-i altcineva.

Dar ne supărăm când se-ntâmplă aiurea și n-o vrem nicicum, dacă n-am reușit să ne pregătim, iar cineva moare prea tânăr. De aici și “speranța de viață”. Pentru că – da – chiar avem un termen limită tolerat. După care este în regulă. Pe de altă parte, dacă ne-ntindem peste acest punct terminus și încă trăim, începem să ne surprindem. Îl căutăm între noi pe acel care n-a murit cel-mai-încă și așteptăm. Oare ce se-ntâmplă? Și mai ales… când! Ce-i acuma n-am estimat, firesc era să se fi dus deja. CE TOT FACE?!

aidepulameainceansuntem

Perpetuarea speciei este obligația omului de a trăi, o perioadă. Ca să-i facă pe alții să trăiască, da’ până aici. Restul e doar tărăgănare. Iar alte elemente civilizaționale, cum ar fi pensia, sunt simbol, dacă nu atenționări prietenoase că are voie să ne părăsească oricând alege, da’ preferabil curând. Iar începutul problemelor cu pensiile amintite, medicamentele și cele necesare (atenție!) vieții – deja astea-s somație. Să ne pregătim deci, cu toții, că efortul e apreciat…

***

Vineri am participat, din partea Vitrina, la conferința PR Trend (ediția a IV-a), în calitate de – în ordine – stătător la o masă cu alții de seamă și vorbit din gură, precum și ținător de prezentare intitulată “PR online – sau cum s-a terminat cu șmecheria” PR online – noua ordine în relații publice”. Mai jos se regăsește, într-o înaltă ținută profesionistă și atmosferă academică de vârf, “filmul evenimentelor”, cu introducerea, scurtă-prezentare și apoi prezentare.

Au mai grăit alăturea Dorina Guțu-Tudor de la Fulbright Commission România, dom’ profesor Ioan Hosu, de la CRP, Bogdan Oltean, media analyst la Trend Communication, Marius Bența de la Seven Times (ziar online de știri transilvănene, în limba engleză), Bogdan Colceriu de la Trilulilu, Florin Danciu de la Foaia Transilvană și Dan Petre, de profesie domn.

164 comentarii

  • Auzi monică, poate nu ne place tuturor să ne crească ratingu’ de papagal. Aşa că mai încet cu fulgii.

    Da prăjina o lăsăm, să mai simtă şi el săracul cum e să ai ceva tare între picioare.

    ROAST !!

  • Îhh. Chiar îţi plac aplauzele? Mie mi se par o manifestare exterioară a oamenilor care nu ştiu cum altfel (adică prin cuvinte sau gesturi care să desemneze un sentiment de o anume intensitate) să exprime aprecierea personală faţă de cei din jur, pe care îi consideră demni de stimă. Plus că produc zgomote dezagreabile, disonante şi enervante. Mai ales când se trezeşte lumea să aplaude cu toată puterea că, deh, a fost extrem de impresionată. Şi cel mai enervant e să auzi aplauze frenetice, chiar disperate la un recital muzical. Acolo unde se cântă la pian, la câte un flaut, un oboi, ceva firav şi care are piese scrise pe mai multe bucăţi, ca să nu se plictisească auditoriul.Mna, ai înţeles mesajul. 😀

  • deci presupun c-ai remarcat pana acum ca atunci cand comentez nu citesc restul comentariilor ci doar articolul deci daca se iscase cumva intrebarea de ce n-are nici o legatura comentariul cu nimic apai asta e motivul. daca nu nu (daca nu se iscase desigur)

    asaaaa… trecand la subject. punct.

    formula corecta e: ai de paula me’! (fara nici o suparare cu privire la paula – ceaucemaifaci – la profunda meditatie de mortibus sau la alesul eveniment la care ai ales -fostsilit- sa participi )

  • Bă jim, pe cine ai auzit tu să zică “morţii ei de viaţă”? Io ştiu doar de “morţii mamii ei de viaţă”. Am ţinut să subliniez.

    Aia cu prăjina chiar a fost tare, degeaba s-a supărat Groza.

  • Băstel – nu m-am uitat atent. Dar uite: hehehe.

    Flavie – nuuu, aia ce zici tu e formula greşită; e-n regulă, le-ai încurcat; acum le ştii.

  • deci n-am citit raspunsul tau Darius, consecvent fiind cu propria-mi declaratie anterioara comentaristica

  • 🙂
    Nu despre mine ci cu mine…

    Am să-ţi spun şi eu ceva despre PR… numai un nebun putea să lase faza cu fundul la Pepsi şi să o consideră o întâmplare negativă… Să fi fost eu în treaba cu PR-ul (desigur, un geniu ca mine ar costa foarte mult, dar să presupunem că şi-ar permite să mă aibă) la Pepsi-Cola, încercam să cumpăr drepturile de autor şi făceam chiar eu o reclamă cu fundul… rupea totul. De ce? Pentru că la Coca-Cola, Pepsi… nu poţi să-i faci mai cunoscuţi decât sunt, poţi însă să construieşti o relaţie. Este evident că sucurile astea sunt, în majoritatea lor, consumate de tineri, cei trecuţi de 40 de ani vor bea bere sau soda, tărie sau vin… Ori la tineri o reclamă cu un fund de damă-instalator ar fi rupt totul. O idee genială irosită.

    Pune un tricou roşu pe duduiţa asta şi vezi ce ar fi putut ieşi…
    http
    www
    youtube.com/watch?v=WVdzP53X9vw

  • Dacă isterica asta spune că vrea pepsi şi nu cafea… reclama e gata. 🙂
    youtube.com/user/duhlips

    PS
    Este şi într-un roşu-roze… 😀

  • Sa-i multumesti lui Artpi ca te-a flatat cu doua sprancene. Artpi :x.

  • pai ba hudreo, noi ragatenii avem tendinta sa scurtam injuraturile si blestemele ca sa intre cat mai multe intr-o rafala. deci, “mortii ei de viata”?

  • Şi se lăsă tăcearea peste miCA COmunitate jeg.

    Bă, nici jegu’ nu mai e ce-a fost.

    Un for de idei şi o inepuizabilă sursă de cunoaştere, that is.

  • @ monica
    Acea alunecare de la Biblie la Bibli este un impus freudian probabil legat de sex sau de moarte.
    Ca să ne convingem dacă este aşa… ar trebui să facem următorul test, anume să răspundeţi repede, cât se poate de repede, la următoarele întrebări…

    1. Câţi metri pătraţi reprezintă un hectar?
    2. Ce este un autotren?
    3. Numiţi un animal.
    4. Câte degete are un ciung?
    5. Numiţi o culoare
    6. Dacă un alergător întrece în cursă locul 2, pe ce loc este?
    7. Numiţi o unealtă
    8. Se aude cum cade un copac într-o pădure pustie?

    Ca să nu existe discuţii, rezultatul întrebărilor este deja pe email-ul unuia dintre cei care scriu aici, să nu se spună că întorc eu cum îmi convine rezultatul.

  • E pentru monica… nu răspundeţi toţi, poate acasă pe hârtie. Nu aş vrea să descopăr că aveţi toţi impulsuri de tip freudian cu mine…

  • @ monica
    Nu căutaţi pe net, nu e ca la şcoală, nu există corect şi incorect… importante sunt răspunsurile şi nu corectitudinea lor.

  • Darius ai spus acolo ceva care la început l-am înregistrat ca un fapt divers dar, treptat, a început să crească în mine. Spuneai acolo că nu ai copiat nimic de nicăieri.

    La început nu am dat importanţă acestei ziceri, pentru că ştiam că nu iei nimic din ziare sau de pe aiurea… Gândindu-mă mai mult mi-am dat seama că astfel nimeni nu-ţi poate reproşa, la un moment dat, implicarea sau neimplicarea, nu numai din punct de vedere politic sau social sau…
    Pe măsură ce mă gândeam la această idee căpăta mai mult contur şi rigiditate afirmativă. Da domnule, cel mai bine…
    Am o singură problemă, un blog care prezintă realitatea aşa cum o văd eu nu are o tentă de autism? El are un răspuns în comentarii, dar nu are o implicare, o constrângere a raţionalului confirmat. Când afirmi “sunt eu, cel care vorbesc”, nu dispare oare interacţiunea? Şi atunci m-am gândit la un blog opusul JEG, anume un blog în care lumea să scrie despre cine sunt eu şi nu eu despre cum văd lumea. Dar nu ştiu cum să-l fac, că lumea nu mă cunoaşte direct (cei care mă cunosc nu sunt şi genul de scriitori pe bloguri şi oricum nu ar scrie decât o singură dată). Ce ar fi cu adevărat revoluţionar… la un moment dat nu vor intra decât cei care mă înjură, după automatismul de care vorbeai la Twitter. Atunci ar fi pervers, să fac un blog în care lumea mă înjură? Dar chiar şi trecând peste perversitate, cum aş putea să fac asta, cum aş putea atrage omul să-şi pună o postare despre mine în timp ce eu să fiu comentatorul a ce spune el?

  • Sunteţi egocentric, domnule Bibliotecar. Ti-e frică să nu mori anonim, dar ţi-e frică parcă şi să o dai înainte cu cultul personalităţii.

  • Vaiiii, am fost psihanalizat! Ce mă fac eu acum?

    Domnule Flo, eu curaj aş avea să o “dau înainte cu cultul personalităţii” (îmi cer scuze pentru cacofonie), problema este că deşi eu aş vrea, nu am statul şi sistemul instituţional cu care să mă contopesc, dar mai ales nu am camarila care să-mi cânte osanale.

    Iată cum nu-mi pot exprima plenar şi plenipotenţiat egotismul.

Sociale