Pilda taximetristei pocăite din Zalău și
a pițiponcei, vacii morbide, respectiv prietenei lor de la cinematograf, din Cluj

La Zalău exista mai demult – și sper că încă mai există și azi – o taximetristă pocăită, modelul cu batic, la vreo 50 de anișori, care conducea – și sper că încă mai conduce și azi – o Dacia, modelul vechi, roșie, care nu era dotată și cu siguranță nu este dotată nici acum cu stație de emisie-recepție și nici taxator, nici număr de telefon pe portieră, nici nume, nici tarif, nici nimica, doar cu un semn din plexiglas cu becul ars pe capotă, până când l-a dat jos.

Taximetrista pocăită parcurgea – și sper că încă mai parcurge și azi – fără abatere și cu regularitate, traseul bine stabilit al autobuzelor nr. 6 și nr. 22, din Brădet până în Dumbrava Nord, precum și retur. Pe ruta aceasta și atât mergea ea necontenit, da’ cu taxiul și sper că mai merge încă și azi.

În această mașină se urcau – și sper că încă se mai urcă și azi  – oameni normali, în stație, firesc, precum într-un autobuz, doar că cu puține locuri. Exista o sumă agreată, ultima dată era 7 mii de lei vechi de persoană, indiferent cât mergeai. Dacă n-aveai bani ficși, nu era musai să-i dai, că nici taximetrista nu-i ca-cum-virgulă îți dădea bon sau bilet sau ceva. Și era în stare să rețină și era dispusă a face concesii, deci puteai plăti și tura viitoare. Era însă necesar să-i spui în ce stație să oprească, ca să cobori sau dacă vrei să cobori între stații, era bine și așa. Sau dacă vroiai să urci între stații…

În mașină erau patru locuri pentru pasageri, dar dacă eram numai trei urcați, așteptam să mai vină cineva în stație, să se completeze locul, că altfel nu ieșea cursa. Cel care se urca în spate, al treilea, avea responsabilitatea să întrebe, din portiera întredeschisă, oamenii din jur, dacă nu vor să fie al patrulea, dacă nu vin spre Dumbrava Nord sau spre Brădet, în funcție de cum era orientată mașina. Când venea cineva, plecam. Nu venea nimeni – nu plecam sau te dădeai jos din mașină de pretențios, că sunt și alții care vor să meargă.

Dacă eram cinci, atunci mașina avea cinci locuri de pasageri.

De cele mai multe ori, locul din dreapta era ocupat de-un frate sau de-o soră întru Domnul, cu care taximetrista pocăită vorbea codat, probabil despre alți frați sau surori. Noi, nemântuiții, eram segregați în spate, unde nu vorbeam nimic, decât dacă vroiam să coborâm.

Mașina roșie condusă de taximetrista pocăită era utilă și avantajoasă, pentru că era mereu în stație, în orice stație sau cel mult tocmai trăgea în stație imediat ce ajungeai, nu accelera înainte de stație ca să te bată de parbrizul din față când pune frână în stație, nu te stropea când erai în afara ei și trecea pe lângă tine și niciodată nu “se retrăgea la garaj” și nici nu făcea “cursă specială”.

***

[există o persoană care chiar umblă pe unde se găsește așa ceva, iar această persoană se cheamă Alexandra Ardelean]

***

Bine, dragă, și, deci, m-am dus la cinematograf, da? Eu, cu un prieten, cu o prietenă și cu o prietenă, așadar noi patru. Am intrat cu toții în sală pe ușă, cum este rațional și ne-am îndreptat civilizați să ne ocupăm locurile noastre, pentru care luasem bilet – așa cum se face – de unde să ne uităm la film. Când însă dăm să stăm jos – pula – pe scaunele noastre stăteau: o fată, o fată, o pițipoancă, o vacă morbidă și încă o prietenă dintre ale lor, caracteristic situată cam pe la mijloc între trăsăturile combinate ale celorlalte două.

Ne uităm perplecși la noi. Ne uităm perplecși la ele. Ele se uită perfect normal la noi. Pentru că părea că nu ne-nțelegem din priviri, am verbalizat, ca să fie clar:

– Stați pe locurile noastre.
– Știm, a venit răspunsul, previzibil.
– …, exclam eu mut.
– Că și pe locurile noastre stă altcineva, se grăbește ea, crezând c-a fost la fel de clară cu mine cum am crezut eu c-am fost cu ea, când doar m-am uitat perplex la ea, omițând s-o anunț explicit că stă cu alealalte pe locurile noastre.
– Dar voi stați pe locurile noastre, argumentez eu, printr-o logică recursivă.

În acest punct, primele două fete se ridică și pleacă resemnate. Îmi dau seama că nu sunt din același grup. Se eliberează, deci, două locuri, până la pițipoancă. Noi suntem tot patru, așa că înaintez în rând, unde, în lipsă înțelegerii credeam eu intrinseci a faptului că noi încă am dori să vedem filmul, tot de pe locurile noastre, reiau procedura deja exersată:

– Stați pe locurile nostre.
– Da’ și locurile noastre îs acolo sus. Da’-s ocupate.
– Atunci mergeți și ziceți-le că-s locurile voastre, le învăț eu pe propria piele.
– Da’ ce, să le zicem că să se ridice, numa’ așa? mă învață ele pe propria piele.
– Păi cum îi asta problema mea?
– ȘI CE, DERANJĂM TOATĂ SALA?! mi se revoltă.

Corect. Nu se cade să deranjezi toată sala. Îți alegi locurile bune și deranjezi numai pe cei cărora le aparțin. Bun simț elementar, nu nesimțire, ca propunerile mele. Încep să se stingă luminile, așa că decid să nu mă țigănesc cu boarfele ca la disco și mă așez lângă ele, așteptând să-nceapă filmul sau să ne ridice și pe noi cineva. Începe filmul.

Filmul se intitulează The Book of Eli. În primele secvențe ale filmului, apare o pisică de rasă sfinx, care n-are păr, cam urâtă. Prin urmare, în primele secvențe ale filmului, boarfele deja nu se mai pot abține și izbunesc: “Fai de pula me’, ui’ , tu, la asta, zâci că-i Carla, ăăăhăhăhăhă, ni că ce față are!”.

Carla, probabil vreo dușmancă de-a lor, semănând aparent cu pisica din film, a fost subiectul unor prelungi hăhăieli și comparații amănunțite cu pisica, până când Denzel Washington a omorât pisica cu o săgeată, eveniment întâmpinat cu nestăvilite urale din partea publicului borfet, sărbătorind deschis că Denzel Washington practic tocmai o omorâse metaforic pe Carla însăși. Mai încolo, când Denzel Washington a pus pisica la proțap (așa-i scenariul), boarfele au conchis că, deși este într-adevăr amuzant, nici măcar Carla nu merită să fie totuși chiar mâncată, fie ea până și Carla și fie ea doar imaginar reprezentată de pisică.

Cam aici în timpul filmului am luat eu înțeleapta decizie de a nu face o criză de isterie, finalizată cu a face boarfele să iasă plângând, ci să încerc – dimpotrivă – să socializez cu specimenele, să mă arăt amuzat de comportamentul lor, părtaș, să le fiu tovarăș și complice. Și astfel să fiu parte din lumea lor și să le văd cum trăiesc ele.

Ca să aveți un cadru larg, filmul este despre cum personajul Eli duce o carte undeva, după ce lumea a suferit în urma unui eveniment cvasi-apocaliptic de război, care-a lăsat-o în ruine. Din indiciile filmului, care se cheamă cum se cheamă, respectiv că exemplarul cărții ar fi ultimul existent, iar el ar fi unul important, se deduce cam din primele 2-3 minute că este vorba despre Biblie, care trebuie salvată de către Eli.

Mna, cam pe undeva bine după prima jumătate a filmului, pițipoanca exclamă, cu voce impunătoare, ca-n stația de autobuz, oarecum mândră:

– Tu, pariu că-i Biblia?
– Ce îi Biblia? întreabă vaca, luată prin surprindere.
– Cartea, tu. Pă care o duce. Io pun pariu că îi Biblia.

Discuția încărcată cu o doză de scepticism și neîncredere se continuă în contradictoriu, la fel de turbulent, invitând parcă la dezbatere și pe a treia boarfă. Până când pițipoancei îi sună, mai tare decât suna discuția, telefonul. La care ea răspunde – atenție: în șoaptă. Ca să nu deranjeze, probabil, parlamentările. Că doar fetele vorbeau peste film și nu stabiliseră încă dacă îi Biblia. După ce-a vorbit cu Yuby, a cărui identitate se vedea limpede pe ecran, când a răspuns, pe lângă că a și anunțat-o în plen, sălii, și după ce i-a rezumat pe scurt lui Yuby unde se află și de ce îi gălăgie, a-nchis și a revenit în discuție, cu o nouă dilemă, care-o trăznise probabil pe durata conversației: “Tu, da’ de ce-i tăt ars peste tot? Ce s-o-ntâmplat cu lumea?”

Denzel Washington purcede per pedes mai departe prin pustie, încercând să ajungă la destinație, în timp ce vaca aglutinează cu repeziciune o găleată dintr-aia de vreo 5 litri volum de popcorn, nu înainte să-și mai toarne din găleata pițipoancei căreia-i mai rămăsese, dezvoltând seria de nedumeriri.

Filmul se termină spre ușurarea boarfelor, Biblia ajunge la destinație, lumea e salvată. Boarfele se îndreaptă sfârșite spre ieșire. Eu insist să ne facem poze. Era totuși o chestie înfiripată între noi toți. Pițopoanca acceptă cu amabilitate. Însă vaca e vedetă și se împotrivește, preferând să se uite mai bine la niște mâncare care se petrecea în spatele nostru.