Prietenă-mea scrie cu Comic Sans

Acuma, nu neapărat legat de asta, detest cu ambiție copiii cu vârstele cuprinse între 3 și 10 ani. Adică cei începând de când sunt capabili să vorbească fluent, dar continuă să fie la limita alienării mintale și până fix înaintea vârstei în care deja aproape că ai voie să-i bați, inventând vreun pretext rezonabil.

Îmi repugnă la nivel gastric oricare dintre ei, fată, băiat, frumoși, urâți, cuminți, răsfățați, toți, toți vreau să aibă câte o copilărie nefericită.

Odată am văzut în Zalău o fată dându-se cu bicicleta cu roțile ei ajutătoare pentru că era cretină, în jurul parcului de marmură din centru, unde se duc de obicei cei triști care au făcut greșeală să se înmulțească și mimează împlinirea, regretându-și alegerile și când dădea o tură prin latura îndepărtată față de unde-i erau părinții, a futut o trântă de balegă ce îi și s-a rostogolit spectaculos într-atât de prelung, încât a-nceput să plângă când încă nu se oprise. A crescut inima-n mie de bucurie, însă căcatul cu perje, realizând că e prea departe, s-a oprit din smiorcăieli cu promptitudinea unui robinet bine strâns și s-a ridicat miraculos, a venit pedalând grijulie până mai aproape ȘI S-A TRÂNTIT INTENȚIONAT ÎN FAȚA PUBLICULUI, tânguindu-se cu jale. Am văzut întâmplarea asta cu ochii, lighioana nu știa că o urmăresc. Vă avertizez că așa îs până la ultimul, mânați de perfidie nediluată!

Altcândva, stăteam pe balcon și din piața de peste drum a ieșit un băiețel zornăind din soneria a ceea ce era evident o nouă bicicletă, cu un tată venind din urmă pas alergător, ușurat de ceea ce într-o vreme erau banii de JÄger. Bestia făcut maxim 20-30 de metri de la poartă, pe trotuar, când râsul ingenuu i s-a transformat în trântit bicicleta de caldarâm și chirăind “nu mai vreau să mă dau”. Cu o smerenie de ființă sfărmată, părintele a încercat să îngăimăne o argumentație rațională, bazată pe recent consumata achiziție și în urma insistențelor de nerefuzat, retezată după primele silabe de o hăuleală drăcească care a făcut jucăria să leviteze până în brațele obosite ale omului, mărșăluind teleportat la trei pași în fața copilului, care-l supraveghea satisfăcut.

Totuși, cu siguranță patronul acestei comunități este răhățelul uman din persoana vărului Păstăii, pe nume Vlad. Am așteptat cu răbdare câțiva ani până să scriu despre el, sperând că o să apuce cu întârziere să învețe să citească și să poată conștientiza și să-și asume răul nefiltrat pe care îl reprezintă.

Vlăduț – ridicolă diminutivizarea unui cataclism – aglutinează dulciuri (fiindcă sunt toate ale sale) și excretă ură masivă, în lingouri. Majoritatea – ce? – relației mele cu Păstaie s-a consumat dădăcindu-l pe el, atenți la orice nevoie, să nu se dezmembreze, de tont ce era.

Pasiunea lui timpurie și altfel singura pricepere care mai aducea a ființă bipedă era să recunoască pe stradă mărcile de mașini, îndeletnicire pe care o practica cu precizie, având în vedere că ta’-su transporta bușituri de pă Germanie și era necesar ca mezinul să-și dezvolte abilități specilizate-ntr-acest sens. Printre alte preocupări care îl înveseleau se numără să sară cu copitele pe ghiozdanul cu laptopul meu în interior, dacă Păstaie mă pupa fără să se uite la el sau să-l țină de mână, că se considera că nu ne concentrăm exclusiv asupra lui, care ocupă funcția de ombilic a tot ceea ce înseamnă existența umană, să zbiere ca un descreierat că nu au început desenele lui preferate, din care oricum nu pricepea o iotă și pe care ni le povestea așa cum i se amestecaseră în bibilica lui strâmtă, adică fără noimă și, firește, să se beșească. Încontinuu. Vorbind, mâncând, dormind.

Doar un moment de neatenție a avut Vlăduț de la părinți, când s-a născut sora lui mai mică. Moment de neatenție bine investit de bestie, când a și-ncercat să o omoare p-aia mică. Tocmai din cauză că nu era băgat în seamă pentru prima dată-n viața lui și mintea nu i-a putut procesa această informație, oricum descurcându-se cu dificultate și cu inputuri mai puțin complexe.