Rupt în cur, n-am bani să mă piș în centru

Aventura mea de a-mi coase pantalonii între craci, care a dus la scindarea Universului în două croitorii identice, rezultând în sfidarea spațiului de către mine și în dilatarea timpului de către ele.

ISTORIA

Viața mea vestimentară se petrece pe de-a lungul al unor largi perioade, cuprinzând deteriorarea sălbatică a hainelor începând din clipita cumpărării și terminând sacadat pe la și uneori după dezintegrarea completă a unei garderobe preferate. Dacă nu cad cum cârpele de pă mine de uzură, nu consider că mi-am amortizat costurile.

Că altfel nu pot să port nimica, că mă nemulțumește. Pe deoparte, dacă-mi iau ceva, apăi îmi iau de nu se vede, cu o disciplină nazistă a achiziției; pe de cealaltă parte, la câtă ambiție am pus în investiția inițială, târziu și rar mai găsesc ceva care să egaleze alegerea făcută și cu greutate accept că m-am autodepășit.

Și vreau să fie mai mereu lucruri neutre, fără inscripții pe cât posibil, eventual câte-o hipstăreală sporadică duminica sau de sărbătorile legale, ca să poată ieși Pălărista cu mine în lume, fără să râdă colegii de clasă de ea că cine-i domnu’?

Pe când unii se ofilesc și reînfloresc sezonier, în funcție de cum privesc pe Internet, cicluri cărora ei le spun trenduri, la rândul meu evoluez în funcție de ceea ce eu numesc simplu cinci ani.

Până acum s-au scurs vreo patru astfel de ere:

– boarfele moștenite de la frate-miu;

– ciurucurile ce ni le-a adus tatăl Carcea din America, fiindcă a fost prin ’95;

– țoalele intrânde-n fund cumpărate de maică-mea la începutul liceului și care, dacă au fost bune la capacitate – ce – la bac am evoluat în vreun fel sau cum?!

– respectiv cele ce am început să mi le iau din băneii mei, câștigați cu sudoarea frunții, de prin facultate.

Recent mi-am mai peticit și eu ținuta cu câte-un hanorăcel-două și vreo șosetă sau ceva set de chiloți, nu fiindcă aș duce-o prost și sunt un copil sărman, pornit de la țară, zbătându-se să răzbească la oraș, ci fiindcă țin compania producătoare de lichior digestiv JÄgermeister pe piață prin consum și îmi iau laptopuri cu câte 2-3 inci mai diagonale decât e nevoie și cu câte 2-3 mii de lei mai scumpe decât e rezonabil, camere mai avansate decât mă lasă media online să public la momentul apariției tehnologiei, respectiv telefoane care mă obligă să umblu în puța goală, decât să renunț la vreun deget de pe multi-touchscreen.

PREZENTUL

Vă spun toate acestea, fiindcă – iată! – a venit și clipa tragică în care încerc să le salvez de la o aproape inevitabilă extincție pe cele două perechi favorite de pantaloni care mă mai fac fericit: niște blugi Diesel furați de la defunctul Artpi, blugi care nu mai valorează minutele gratuite necesare să mă sune ca să i-i returnez, respectiv niște budigăi de nici o firmă, de tip cargo, în care am șters pe jos tăte autostrăzile, porturile, benzinăriile, feriboturile, bordurile și TIR-urile în și pe care am șezut și am făcut autostopuri prin turul Europei.

Ambii au rezistat eroic și s-au rupt – culmea – în cur, abia de când frec șaua bicicletei cu care am făcut turul României. Ani de zile i-am tot cusut între craci, pe fiecare cu aceeași ață, să nu se certe între ei, ață care nu împărtășea culoare nici unuia și i-am tot adunat și strâns, până când, tot purtându-i, mi s-a format între picioare ceea ce putem cataloga vegetal doar drept un nou tip fruct.

O să ziceți dar de ce, Darius, de ce nu îți iei alții noi, alții noi fix la fel? Ei bine, pentru că, în conformitate cu metabolismul îmbrăcăminții mele, alții noi fix la fel nu se mai fabrică.

PRIMA DIMENSIUNE

Așa că, pornind de la situația descrisă în titlu și dezvoltată în paragrafele imediat următoare, am tot ținut-o așa, până n-a mai fost posibil să îmi alternez picioarele în vederea acțiunii de a merge drept pe stradă și a trebuit să îi duc pe pantaloni la o nană cusătoreasă, pentru a mi-i resuscita.

Așa că am ales o unitate comercială specializată și cu experiență, a unor oameni care știu ce înseamnă valoarea sentimentală, dovadă stând însuși faptul că nu și-au decorat (sau atins în vreun fel) vitrina dughenei, de când s-a deschis aceasta, cândva înaintea invenției pe care o cunoaștem drept electricitatea.

Fiindcă totul acolo se face manual. Și manual s-a luat și domnuca de fiere, când i-a fost dat să vază oroarea ce i-am adus-o. Doamna, să-i zicem Mariana, m-a somat – cu vocea ei victimă a unui poc de Carpați pe zi, până la prânz, scărpinându-se în barba un pic mai lungă decât a mea – să-i spun de urgență ce căcat am încercat să fac.

I-am zis să-mi spună prețul maximal al cât va costa per total să mi-i dreagă și să mă lase cu povețele, că și io, dacă o duc pe Internet și o lăs acolo singură, nici ea nu cre’că o să se descurce mai bine.

Asta era joia trecută. Joia trecută fiind pe 6 ianuarie, nu joia trecută ieri. Bun. Și mă-ntreabă cum mă cheamă și îi zic și mă trece pe două bilețele: Darius Marți. Și îmi zice: să vii marți. Și pe unul dintre bilete îl prinde cu ac de gaci (adică tag, ca să știți și voi) și pe celălalt îl prinde cu alt ac de o perdea din spate (deci pe dashboard).

Marți după lucru desigur că nu am reușit să ajung, deoarece am avut nimica altceva de făcut. Și m-am dus miercuri, adică alaltăieri.

Intru în croitorie, dau bună ziua, mă prezint, Darius Marți, am venit după lucrare. Ce lucrare ? Pantalonii. Noi nu lucrăm pantaloni aicia. Mă uit în jur. Croitoria. Mă uit la ea. Dar ce faceți? Ea confuză la mine. Și îi pică fisa, ca prima dată, de parcă nu i s-ar mai fi întâmplat niciodată asemenea încurcătură hilară: Nu cumva la fetile de lângă?

CEALALTĂ DIMENSIUNE

A, poate. Ies din croitorie. Merg exact 3 metri. Și intru. ÎN ACEEAȘI CROITORIE! Poftim?…

Da. În aceeași croitorie. Pe aceeași ușă. “Nu e posibil”, pe naiba! Vă rog…

Da?! Singura diferențiere e că una e a Marianei Mod și cealaltă a lui Tulconfe!

Încercând să-mi reacomodez funcțiile senzoriale la realitatea că demonstrasem practic teoria relativității, mă gândsc că cel mai indicat ar fi să repet procedura, ca să nu stric cumva oareșce: Bună ziua, Darius Marți.

De după o perdea amplasată identic ca la croitoria Mariana, iese o persoană umană de sex feminin care poate fi cel ai ușor descrisă ca o copie fidelă a Marianei de cu câteva secunde înainte, chit că eu pot să jur că era fix aceeași persoană. Arătarea nu reacționează ca dublura ei precedentă, ci purcede la a se holba la mine preț de 15 secunde fără să clipească, ceea ce eu am primit pe ca un sistem de recunoaștere facială digital, așa că nu m-am clintit deloc.

După ce m-a validat și-a amintit spontan: A, băiatu’ cu pantalonii care și i-a cusut singur? Marianăăă!

Înlemnesc. Apare Mariana. Da. Era o clonă. Nu trădez cu nimic detaliul că mă trag din altă existeță. Mariana, familiară (nu mă deconspirasem): Jaj, dragă, hát tătă ziua am descusut la ei. Fac eu rapid un calcul în mine, de joia trecută până marți, ca să-mi dau seama de ce descususe ea doar toată ziua, de atunci, însă decretă fără să particip: Că doară hai mai bine mâne, no, bine, dragă?

Cu pași înceți, fără să mă întorc cu spatele la ea, confirm ieșind în stradă. Mă uit în jur. Părea adevărată.
Joi, adică a doua zi, adică alaltăieri, am terminat ce nu apuasem să nu fac marți, așadar nu m-am dus.

SUFLETUL SACRIFICAT

Mă duc vineri. Nimeresc dimensiunea. O Mariană se formulează din neant și, fără memorie stocată, îmi face iar scanarea. Mă regăsește. O a doua Mariană (nu știu câte îs în total) se înființează lângă prima. Repet solicitarea: Darius Marți. Pentru pantaloni. A, pantalonii care încercaseși să ți-i coși singur, da, pantalonii care încercasem să mi-i cos singur.

Of, da’-poi că Mariana îi la înmormântare, că nu, tu, Mariană? Ba da, confirmă Mariana: Mariana-i la o înmorântare.

Era limpede: Mariana omorâse pe cineva. Probabil pe Tulconfe. Ceea ce urma să mi se întâmple și mie, dacă mai insistam prostește cu pantalonii pe care încercasem să mi-i cos singur.

Că doar hai mai bine luni, no, bine, dragă? recită Marianele, în cor.

***

De la începerea redactării acestui articol, croitoria Mariana Mod s-a diferențiat vizual de colonia sa profesională, Tulconfe, odată cu misterioasa dispariție a proprietarului celei de-a doua. Am făcut o poză la fața locului și am adăugat detaliul în plus pe deasupra, pe calculator. Să vedem dacă îl dibuiți.

Da, într-adevăr, este un afiș de promovare a spectacolului de binefacere pentru susținerea lucrărilor de edificare a Centrului de Îngrijiri Paliative “Sfântul Nectarie” din Cluj-Napoca.