Să-i urăm la mulți ani lui Andy Kaufman, nu neapărat că a murit sau că s-a născut pe 17 ianuarie, cât că este singurul, da’ unicul, Andrei care este cu adevărat sfânt.

O să-ncepem cu ceva mai derizoriu, până vă acomodați, cum ar fi viața mea sexuală și dup-aia trecem la ălea mai cumplite, de pildă maică-mea și concepția ei sucită despre orice n-o întreabă nimeni.

A fost ziua doamnei Jeg (nu, Gimel, nu e Pălărista, nu, Gimel, nu e Timeea, nu, Gimel, nu e “care pizda mă-sii mai era, pune-i-aș hanța-n pârghie?”, nu, Biblel, nu Miha Vas). Și pentru că mi-am dat toți banii pe lucruri care-mi trebuie mie, în opoziție cu lucruri care nu-i trebuie ei, i-am făcut cadou niște băuturi alcoolice împotriva normelor europene, obținute de tatăl meu, deci de casă și două partide consecutive de sex, de data asta producție proprie. Oricum, dacă era să convertim în valută, ieșea foarte scump.

La ce vreau să ajung prin această descriere mai mult inutilă decât nesolicitată e că toată aducerea asta în stare de ebrietate curgea mai bine spre ulteriorul futai nu prin sticlele implicite cât prin niște lubrifiant. Fiindcă la inelul ăla cu vibrații pe care l-am luat cu 30 și ceva de lei de la benzinărie, Lavinia, mai are baterie. Numa’ zic. Că pentru clitorisul tău e conceput. În sfârșit!

M-am dus prima dată la Billa să văd dacă au lubrifiant, ca să-l iau pe bonuri, nu că n-aveam bani (neapărat, da’ și aia), cât că am ambiția să iau cele mai nealimentare produse pe bonuri, demonstrând-le prin exploatarea unor mici tehnicalități caracterul profund comestibil și contextul firesc al ingerării lor. În cazul a ce vroiam eu, vă las să vă zburde imaginația.

Da’ n-aveau până la urmă tot la farmacie am eșuat. Unde pensionarii stau cuminți și bine organizați: pe un rând, pensionarii mai în vârstă, iar pe celălalt rând, ceilalți pensionari mai în vârstă, ambele fiind rânduri expres spre moarte pe care ei nu se deplasează în față, ci au venit să aștepte. Cum e și normal, fiindcă nu sunt siguri ce să-și cumpere, fiindcă nimica nu i-ar salva.

Unde eram? A, la coadă. Lipseau doar cei care stăteau la întreținere, care cu atât mai mult nu-nțeleg de ce și-o mai plătesc. Serios, nu s-a gândit nimenea până acuma ca de pe la vreo 70 de ani încolo să nu mai achite NIMICA NICIUNDE? Eu nu mă pensionez, eu voi evolua în restanțier.

Iar când simt că mai am doar o lună, aprind aragazul pe toate ochiurile și-n cuptor, dau drumul la fiecare lumină cu tot cu debara, cu cele mai puternice becuri pe care le găsesc, pornesc apa la toate robinetele, dau muzica tare la toate electronicele (în cazul calculatorului și al televizorului cu intensitatea sporită la ecran) și deschid geamurile, să pierd căldura de la caloriferele neaerisite puse pe maximum. Îmi extind cutia poștală, să se adune-n ea și trag apa cum se umple bazinul, până-mi dau duhul, cu blueray-uri puse la download pe torrenți.

Și îmi vine rândul, zic, la tejghea, că-n farmacie eram. Lângă mine, o… cum să-i zic, probabil fosilă. Trasă-ntr-un ciorap lycra lărgit, mirosind a naftalină, cu care probabil se dăduse băbătia pe la axile. Comand lubrifiant, îi arăt de care cu erecția care oricum era în întârziere acasă. Însă băbătia nu se grăbea, avea chef să rezonăm în probleme noastre care ne aduseseră-mpreaună.

Așa că eu zic la farmacistă: Un lubrifiant de ăla.
Aproape moarta, întorcându-se folosindu-și ultimul mușchi neatrofiat: Ne omoară bolile ăstea.
Eu, știind anatomie și știind că pe ea o omoară că a respirat oxigen 100 de ani, care i-a oxidat celulele: Da, ne omoară. (Știind să nu contrazic un pensionar, dacă vreau să reduc la jumătate timpul irosit care mă va apropia de decesul cu care ei sunt atât de familiari.)
Ea, oarecum lezată că m-am asociat cu ea, clar în vigoare: Nu sunt pentru mine medicamentele, e pentru (nu-știu-cine, deși am auzit “maică-mea” și creierul mi-a respins informația, sper că s-a confundat pe sine cu fiică-sa). O iubesc.
Eu, contemplând: Nici astea nu-s pentru mine. Și și eu o iubesc. Dându-mi seama că, într-adevăr, eu cu doamna cu un animal ce părea viu peste chelie, altul mort și înfășurat să nu-i fie la gât și tencuită să nu cadă de-p-olaltă până la urmă aveam ceva în comun.

***

Săptămâna trecută am fost la Zalău, unde am făcut o suprodoză de Mirmen și mi-am amintit ce mă atrage mereu înapoi la țâța mamei mele, ca un magnet, doar că cu polii stricați, funcționând prin cealaltă parte a Terrei decât trebuie, nevoindu-mă să fac înconjurul lumii îndepărtându-mă ca să ajung la ea: faptul că e nebună la cap. Cum am mai adus la cunoștință pe parcursul istoriei acestui blog, în vederea consemnării acestui fapt, în eventualitatea unui proces sau situația inevitabilă când asta va fi o problemă de natură legală.

De asemenea să se consemneze faptul că Mirmen încearcă să exercite presiune editorială asupra Jegului, amenințându-mă voalat că nu-mi mai trimite de mâncare (Carcea), dacă mai scriu despre ea, sub pretextul că acum, mă-nțălegi, ea este profesoară la un liceu din Zalău și or să citească elevii.

În primul rând, n-o să citească nici un elev de la acel liceu, în general, cât e ea profesoară acolo.

Apoi – de ce să nu citească? Te fac de râs? EU PE TINE? Hai s-o luăm cronologic:

Primăvară, 1994 – doamna învățătoare Avram Maria venea în vizită la noi, fiindcă tu încurajai vizitele la noi ale doamnei învățătoare, fiindcă era prietenă cu ea, monstrul lăuntric al copilăriei mele; am stat ascuns 7 ore în remorca mașinii Aro a lui Lixăndroiu, cât tu erai la serviciu, ca să o pândesc când vine și să nu fiu acasă să-i răspund la ușă, după care m-am repezit să mănânc ișlerele doar pentru ca scârba să apară senină, la zecea noaptea!

Vară, 1996 – treceam pe clasa a V-a, când doamna învățătoare Avram Maria, prietena ta bună, monstrul lăuntric al copilăriei mele, ne-a dat teme de vacanță deși urma să nu ne mai predea, deci n-avea cum le verifica, teme din care n-am făcut nici o literă, ca să mă întâlnesc cu ea la sfârșitul lui iulie și să mă amenință că dacă nu mi le fac, trece pe la tine în vizită (vizite pe care tu le încurajai), ca să mă verifice, urmare a cărei spaime n-am mai ieșit din casă doar seara, sub adăpostul întunericului, până în 15 septembrie, deși toți copiii construiseră un fort de cărămidă în curtea muzeului unde se băteau cu castane și bucăți de țiglă ascuțite, cum trebuie să facă oricine la vârsta aia!

Nu ți-e rușine obrazului? Care-mi zici mie să nu mai “liorcăi” cola și să mănânc “căcățișuri”, iar tu mănânci papricaș de pui într-o farfurioară pentru ceașca de cafea, că tu ții cură și mănânci doar porții mici, când nu conștientizezi că 62 de porții mici îs cam nouă porții imense? Și care ai venit ca ghid cu clasa mea în toate taberele școlare unde nu m-am putut bețivi cu Bîrjac, care dădea de băut la toți elevii, în afară de mine, că erai tu acolo? Tu, care ai avut două mâțe – fețele – “birmaneze” turbate, corceli abjecte la care am făcut alergie degenerată în astm bronșic, fiindcă tu susțineai că nu mă șterg bine la duș și de aia-s mereu “răcit”, cinci ani de zile?

***

În interpretarea don’șoarei Najmah Salam.

Ș-acuma fiecare cuminte, la el la scară, să se vadă, dacă n-a văzut, “Man On The Moon“.