Și… pe când maneaua bloggerilor, deci?

Băi, emo ăștia duc supărarea în derizoriu. Până la ei, era fain să fii supărat, vorba aia, lasă-mă-n supărarea mea… acum nu mai poți fi supărat, că gata, ești “emo”. (Călin Crainic)

Mă scuzați, mi se părea o întrebare întemeiată și firească,
privind retrospectiv blogosfera în absența mea.

Sâmbătă am văzut un boschetar care s-a oprit pe stradă în plimbarea sa și s-a uitat la ceas. Sunt doar curios unde întârzia. Așa, în caz mă citește wireless de pe iPhone, dimineața, la o Monă mică…

Mie-mi place imbecilitatea aia de manifestare socială acum rămasă prezentă doar în România, intitulată pogo. Care înseamnă, în marea ei desfășurare, a te autolovi de alte trupuri bete prin baruri, cu intenția explicită de a-ți rupe, sparge, dizloca cel puțin unul sau una dintre organele interne, oase, cutii (craniană, toracică) în cât mai multe locuri diferite cu perforare a epideremei și, în general, orice altceva ce se poate îmbrăca în ghips, ori amputa ulterior. Desigur, avea și dansul – că asta era – chiar niște mișcări cadențate, cândva, la originile sale lucide, da’ e greu să ții pasul când îți aduni dinții de pe jos.

Pentru cei surprinși, încercând să privim toată prosteala din perspectiva sportivă, am putea defini activitatea (para-olimpică, din punct de vedere psihiatric) drept jocul în care atleții formează echipe individuale de câte unul singur, în care suporterii sunt trași cu forța pe teren cu mult înaintea fluierului de final, pentru cunoscători denumită fractură de femur. Dintre reguli se păstrează faulturile, ca obiect de marcaj, iar punctajul este relativ simplu, fiindcă nu se pune, fiind întotdeauna vorba doar de un meci amical. Dominat în totalitate de un exemplu competițional de fair-play, fiindcă ori de câte ori se întâmplă să-și înfigă câte unul oponentul cu coccisul sau clavicula în colțul vreunei mese, scuzele sunt prezentate imediat și la fel de prompt acceptate înțelegător de către adversar, între cei doi legându-se pe dată o strânsă prietenie, bine fundamentată pe sprijiniri mutuale la limita conștienței, pupături, îmbrățișări și vome reciproce, precum și protocolarul ținut de frunte deasupra canalului.

***

Tot din clubul întrebărilor specifice asociației pentru retarzi anonimi: emo?!

Știu că am picat la spartul târgului, după ce s-a scurs – după cum mi-am dat seama din bancurile din mass-messurile adunate – o câtamai criza despre copiii emo. Mai zvâcnește un ProTV optimist, da’ dacă nu îl abuzează curând pe câte unu’ colegii de la școală, a cam plecat circul din oraș. De aceea insist să-mi cer scuze că n-am fost alături de suferința maselor, să le explic din timp care-i treaba.

Fiindcă, dragii taichii, eu știu încă de prin Zalău – capitala reședință de Univers natală a tuturor tipurilor de curent, de la alternativ, continuu, până la emo – că adepții acestui cult erau acei școlari care fugeau de la ora de religie hăhăindu-se pe coridoare, care își greșeau frezele văzute pe coperta de la Bravo, ediția cu poster Animal X pe ambele părți și care se tăiau de necaz când încercau să repare podoaba cu lama cu care se epila acasă economic mama în prag de divorț. Bani de salon bine chibzuiți, pentru o potențială cursă de taxi, înapoi de la garantata întâlnire eșuată organizată pe Internet, de pe calculatorul plodului astfel scăpat de sub control. Totuși, eu țin minte perfect cum se soluționa toată treaba, cu aceeași lamă, când toți membrii familiei se întorceau acasă (exceptând capul, care trebuia să țină norma la șpriț în sifonăria de la colț) și participau împreună la ceremoniala tăiere a cablului de rețea. Da’ cam acolo se sfârșea întreaga povestire, nu mai auzea nimenea de ei, nu c-ar păți ceva, doar că nu mai puteau să-și pună statusuri sinucigașe și așadar nu-și făceau psihologii griji, în direct pe la teveu.

Acum c-am lămurit, puteți înceta cu mass-message-urile cu bancuri. Am râs, ne-am veselit, dar acum haidem s-așteptăm parada anti-discriminare de anul viitor, că sigur se organizează.

***

Sunt convins că mai toți ați văzut cum “să facem Baia-Mare“. Și nu cred c-a existat un precedent căruia să i se potrivească un binemeritat anul campaniilor de la alienați mintal pentru alienați mintal. Da’ nu știu pe câți v-a ținut rectul cerebral să intrați în curtea userului “corinprimar” din Youtube-ul de Jos, aliasul electoral online al candidatului Cherecheș Corin, ca să vedeți clipul în care fiul electoral rupe afișe ale oponenților de pe căminul cultural, după care Supertatăl însuși se înfățișează să-l ajute pe prunc să guițe la înălțime…

Vă rog!

***

Apropo de Europa, mi-a plăcut peste tot la fel de mult, dacă vă trece prin minte să mă mai chestionați, deși s-au gândit deja aproape toți oamenii de pe pământ la exact aceeași întrebare.