Starea, de fapt.

Aș vrea nespus ca să răspândesc nimic decât o boare primăvăratecă înmiresmată, mereu, prin acest jurnal. Și vă zic din suflet că nu doresc deloc ca fiecare articol să aibă tematică profundă de bideu. Însă, ca niște cititori care intrați pe-un site căruia-i zice după cum ați aflat din nume – nu-i așa? – parcă vă așteptați. Și de asta veniți.

Pentru că nu se poate altfel, de aceea tre’ s-o spun: scârbele de la administrația Universității Tehnice de pe Barițiu mă sfidează!

V-am mai zis de mai multe ori de câte ați fi vrut să știți că obișnuiesc cu rigurozitate aproape zilnică-zilnică să mă duc în incinta sediului dumnealor, cu scopul de a mă căca. Se face deja un an de când am dibuit la ei o pepinieră sanitară de toalete care nu se mai sfârșea, cât vedeai cu ochii. În care mă lăfăi înconjurat de sănătatea elvețiană a digestiei mele precise și punctuale.

A fost o încercare, o încercare peste care am trecut vitejește. Am evoluat așa: de la buda privată a profesorilor, despre care nu concepea nimeni c-o s-o folosească vreodată un nesimțit, așa, venit de pe stradă, până m-a văzut portarul ieșind familiar din ea și a început s-o încuie în calea mea; etajul întâi, o budă retrasă, decentă și de caracter, dar totuși deschisă prostimii, deci nedemnă de rectul meu roial; până am ajuns în mansardă, unde-am făcut descoperirea de care vă ziceam și unde, de altfel, merit.

Mult timp am ținut această taină doar pentru mine. Mergeam acolo aproape terapeutic, singur, regăsindu-mă, învățându-mă iar pe mine însumi. Într-un moment de încercare teribilă, l-am inițiat pe șeful meu direct, Crainic Călin. Când s-a dovedit pregătit, Arpad Peter, art director maghiar, a avut și el voie. Nimeni n-a abuzat. Doar cei din Frăție erau permiși. Iar noi toți am ONORAT acel lăcaș.

Însă recent totul s-a sfărâmat până la sfintele-i temelii și a fost dus de vânt, în zări: pârț! Atât de ușor. Fiindă nemernicii academici – ce-au făcut?! Au desființat templul? NU! Au dezafectat tron cu tron, călcând în picioare ierarhia pe care cu migală am clădit-o? Nici atât!

Au încetat să mai aprovizioneze buda cu hârtie. Fapt de neiertat care le era datorie celestă! Or ce e aia o budă fără de hârtie? O nuntă fără de mireasă! Pentru că noi de aia mergeam: să ne cununăm cu defularea!

Vă spun, nu mai aduc curpapir. Nicăieri! La nici una dintre reprezentanțele exclusiviste, am fost și în secțiunea de femei, ăștia joacă dur! Am mers cu greața-n gură până în adânc sub orânduiala firească, în buda prostimii, măcar să mă aprovizionez: nici acolo – nimica!

E o provocare! Fiți pe pace, n-au gândit strategic: după ce-am abandonat buda profesorilor, atunci, la luminoasele începuturi, au încetat s-o mai încuie, iar acum o folosesc din nou, provizoriu. Dar nu mai e nici ea destul de bună pentru MINE!

Pe cale de consecință, voi începe să le fac buzile… publice. Una după cealaltă. În…

OPERAȚIUNEA HIGIENA!

Vi le  zic care, pe unde îs. Uită-le. (Sus.) Să mergem, cu toții, să protestăm activ! Hârtie vă luați de la mine, de la serviciu, că noi n-o folosim. Adică nu facem, de aia.

Veniți cu parola (parola este: dă-mi hârtie igienică, ca să mă duc să mă cac la facultă – atenție, s-o rețineți), iar eu vă dau. Iar voi mergeți și vă căcați. Eu voi ține norma și, de asemenea, condica! Cine mă susține în acest demers primește biscuiți digestivi cu magiun de Hida și lapte proaspăt de văcuță.

***

La “pizdă”. Pe țigănește. Io știu că minj, fiindcă eu știu corect și știu pentru că mie-mi zice șeful meu direct, Crainic Călin, cu consecvență: mânca-mi-ai minju’! Și io – deci – minj am știut de la început că îi.

Mna, însă tâmpitu’ de Radu de la Pitici Gratis, pe care voi îl știți drept piticul gratis, eu știindu-l de tâmpit, ce îi, de altfel, zice că nu, că se zice mij. Ceea ce e absurd. Și vine cu imbecilul ălalalt, tot Radu, Radu Cramahliuc (așa îl cheamă, de adevăratelea), de la Rezistența Urbană. Îmi vine cu el, așadar, să-mi confirme că e mij. Mie cum să-mi confirme unu’ pe care-l cheamă Cramahliuc și să-mi și confirme ceva greșit? (El insistă să zic că-l cheamă Mihai Buciuman sau Radu Călin. Nu știu de ce, că n-am avut răbdare să-mi explice de tot, dar fie.)

(Poate de ce-l cheamă Cramahliuc.)

Așa că las la obiectivitatea voastră: cum se zice – mij sau minj? Io zic că minj, da’ nu vreau să vă influențez; mij e doar greșit. Dar voi alegeți. Dacă nu se zice nicicum, ar fi bine să hotărâm acum împreună. Și ar trebui să hotărâm că se zice minj, cum e și corect și se și zice deja.

***

Poza asta-i făcută de cineva care-a lucrat la Vitrina, da’ nu mai lucrează, deci nu îi făcută, de fapt, de nimeni.

***

Comment din popor, la o șezătoare online.