Stela Popescu

Vă amintiți, probabil, cu dulceagă nostalgie, cum v-am povestit despre babele care au un ABC (pentru bucureșteni, boltă sau băcănie) la poalele facultății cu program normal din vecinătatea Vitrina.

Babe de diverse etnii, variind larg de la română la maghiară și înapoi, care jupoaie cu lăcomie drăcească de pe bieții studenți și trecători, la orice ar procura, cu câte 1 sau 2 lei în plus față de orice altă prăvălie zdravănă la cap din registrul comerțului.

Precum duc o viață debordând de neprevăzut, am reușit să dau peste o întreprindere și mai hulpavă decât aceasta, dacă mai era posibil, iar dacă nu – au reușit să fie. Sfidarea cea supremă s-a deschis hăpt gard în gard cu cea etalată mai sus. Vă dați așadar seama ce orgolii mercantile bulbucesc: este vorba despre o – ce altceva? – șaormerie.

Deținută de nimic mai puțin decât doi greci. Sau turci. Ceva. Când am intrat o dată la babe cu o șaorma cumpărată de la ei, erau să facă atac cerebral colectiv. “DE UNDE ai ALTĂ mâncare? Dar cât o costat? CUM!”

Însă revenind la hapsânii cei proaspeți. Le strică gheșeftul la veterane. Într-un monopol care părea de neștirbit, au venit ăștia cu două angajate probabil pe resturi, două fătuci disperate, care amestecă-n maioneză niște usturoi încolțit, ambele pe-aceeași tură, fără să le schimbe nimeni, de dimineață până seara și duminica inclusiv.

Administratorii cei doi stau fără pauză, ba unul, ba celălalt, cocoțați pe-un scaun înalt și festiv, la casa de marcat, temându-se probabil de tâlharele ălea evidente, care nu merită scăpate nici măcar pentru o clipită din sub niște ochi ageri și vigilenți, ce să mai vorbim despre acces la bani și la server. Când primul supraveghează cu mâna lui încasările, pesemne al doilea păzește hârtia igienică de la budă, unde oricum n-au acces clienții.

Am început la un moment dat să merg tot mai des pe la ei, fiindcă am insistat eu de la început, pentru mândria proprie, să găsesc un mecanism infailibil de a-i distruge spiritual. Ceea ce am și izbândit și vă voi relata în consecință.

Dar întâi, despre context: ahtiații ăștia ce vând moarte “cu de toate” au niște algoritmi prin care îți adaugă recomandări la orice simplitate vrei să comanzi. Dacă iei ceva la lipie, au adusă la fața locului o cisternuță care amestecă niște “suc de iaurt” îndoit cu apă de la robinet și ceva zamă de portocale concentrat diluată bine.

În caz că ți-e poftă de ceva mai sățios, aruncă cu fante și colăuri în tine, mai mari, mai mari, să îți curgă fluent pe gâtlej în jos, să mai vrei. Însă când îi de pus ingrediente în mâncare, parcă-parcă le omori câte-o virgină, cu fiecare boabă de porumb în plus, asta când nu le strică cineva ziua și le rade tot de prin ulcelele ălea, că vrea să abunde mâncarea de otravă. Tare le mai plac pretențioșii, care, deși plătesc întreg, ba nu vor castraveți murați, ba fără vreun sos anume.

Au ajuns într-atât de departe, încât unul dintre ei a zbierat realmente (cu mine de față), la o doamnă de bine care – atenție – trecea grăbită prin fața dughenei. Osama (căci așa se numește), a răcnit către ea, de parcă ăleia i-ar fi scăpat eșarfa sau o cunoștea, iar când aia s-a oprit ca trăznită din ceva ce cu siguranță era o urgență, a-ntrebat-o… dacă nu vrea un șnițel la farfurie!!!

***

[vezi și Registrul Diverse!]

Da.

În sfârșit. Acuma recent mi s-a făcut poftă de ceva grețoșenie de p-acolo și aveam bani ficși pentru ea. Intru în tremnița pierzaniei, dar când să o cer (că-ți zice înainte cât e, dragă, să știe dacă te încadrezi, nu să-i faci pagubă și să-i dai banii înainte să se apuce sclavele), remarc nu neapărat suprins că, desigur, s-a scumpit. Cu 1 leu.

Probabil găsiseră babele rivale vreo eroare juridică, prin care puteau să dea, eventual scutite de oareșcâteva impozite, ceva mai lesne decât ei, asigurându-și o creștere pe termen mediu și lung, cu speranța unei vânzări în număr de unități totale mai rotund. Și nu se admitea o asemenea obrăznicie, ei în mod logic trebuiau să recupereze. Bun.

Dat fiind că eram mușteriu loial, nu că asta ar avea neapărat vreo însemnătate morală pentru șerpii ăștia crescuți la țâța mea, de care acum mă mușcau cu sete, îmi permit să îl întreb dacă poate să îmi dea mâncarea, ca eu să revin într-o neîndoioasă dată ulterioară, tot cu același scop de a-i face consumație, când să-i dau și datoria de acum.

Mintiuca lui precisă nu era programată pentru o asemenea dilemă: deci ori să nu accepte rămășagul și, pe cale de consecință, să nu ia nimic; ori să ia ceva, dar nu tot. Mai-mai să înțepenească. Mi-am interzis să-mi scape și măcar o minimă sugestie telepatică. Am vrut să îl văd restartându-se succesiv. Până când – stupoare! – a acceptat.

Am zâmbit transpirat, cât eu am plusat conglomeratul final cu tot s-a putut îndesa. Iar de atunci: nu am mai dat p-acolo!

Decât. O. Dată: să îi dau datoria. Dintr-o bancnotă bine păstrată de 500 de roni. Oh, viață prea crudă, n-avea rest. Plăăăhăhăhăhăhăhăhă. Boule!

Am schimbat această plăcere sadică pe faptul că într-adevăr e cea mai bună șaormerie din zonă. Și prefer să o abandonez și să nu mă mai duc! Feci! Să regrete leul ăla până îi trebuie măcar un transplant, atât lui, precum și ăluilalt, când are curajul să îi povestească.

***

Cât despre amicul nostru comun, Andrei Palatkas, care a pierdut umilitor pariul acela de pe Jeg… m-a rugat să apar, dimpreună cu Pamfil, firește, pentru Booha (atât bar și site, cât și loc de pelerinaj sau alte funcționalități cu care este înzestrat) în batjocorirea vizuală a unui șlagăr în derulare prin discotecile tineretului de azi, fapt pe care l-am și întreprins. Aparent, trebuia să-l înlocuiesc pe Kanye West, din clipul original.

Deci yo, Biblel, I’m really happy for you, I’m ‘a let you finish but…