Știi cum zic?..

Există puține câteva criterii stricte și unice după care eu îmi ghidez trăirile într-un mod echilibrat. Pe mine mă liniștesc o mână de aspecte care-mi definesc sistemul de valori, iar ele nu se amestecă printre plăcerile și mulțumirile toante și ridicole ale societății.

Iată mai jos esența vieții, care mă face pe mine fericit, bine?

Eu vreau un vas de toaletă în care să se tragă sănătos apa. Să se risipească vreo 60 de litri la fiecare scaun, în exces. Oricum reintră ea în natură. Și cu jet dintr-ăla de reactor, care spală pereții buzii și erodează smalțul și instalație dintr-aia care ajunge până în centrul Pământului, transformându-se în magmă. Și să vâjâie așa, a turbină, vreo patru minute, încontinuu, în timp ce rezervorul se reumple dintr-alt rezervor, secundar, sub presiune.

Deci nu closet din ăla ramolit, în care se prelinge apa-n el și nu e mare diferență că s-a tras sau așa picură de obicei și la care oricum e făcut fluxul recursiv și mai mult se amestecă în sine, decât pleacă.

Ci din ăla, să trebuiască țevi duble, dacă există așa ceva. Din ălea, care dacă se strică, nu sunt făcute ca să poată fi înlocuite, fiindcă nu se strică.

Asta-i bine. Așa vreau să fie.

Apoi vreau scurgere la vană (pentru bucureșteni, e cadă) care are vârtej. Periculos. Semnalat public, de către administrația locală. Care te trage în străfund, dacă nu ești atent. Să fie o legendă marinărească, scurgerea mea.

Deci nu dintr-aia cu ochiuri bulbucite, în care să se adune flocii și părul lui Dacian picați de pe el și-ncâlciți, să-mi stea apa până în genunchi, cu gojonelele plutinde. Să aibă un fel de suflu-invers scurgerea, formidabil, care nu își găsește explicația științifică. Să se fi pierdut sonde de cercetare teleghidate în scurgerea mea, care nu au mai trimis semnal înapoi pe Terra. Să fie o gaură mai mult decât neagră.

Apoi o chiuvetă adâncă, un hău. În care să spăl una câte una farfurii, singulare și separate, fix în abis la capăt, acolo jos. Cu un furtun de pompieri și tot să nu dea pe afară, ca să băltească marginile; pe care nu le are.

Și o perdea la duș din pelerina lui Superman confecționată. Care iese direct din cărămidă și intră direct în cărămidă.

Iar podeaua fiecărei camere care are acces la apă în orice stare de agregare să fie în formă conică inversată, abruptă. Fără nimic aderent.

***

Eu am certitudinea că frizerului meu nu îi place da’ deloc cum sunt tuns – o situație oarecum confuză mie, în condițiile în care el este cel care mă tunde.

Aproape constant, mă duc să-mi aranjez frizura mea selectă la un același domn care are prăvălia cosmetică într-un gang de pe lângă Sora. Spre interiorul acestui gang arată clar o firmă din tablă, cu majuscule din autocolant: FRIZERIE/CALCULATOARE – >

Când intri în incintă, există un cuier cu publicații de citit pe etajera lui, cum ar fi niște ziare, depănând povești cu copii căzuți de la etaj și purtați spre supraviețuire de aripi de înger (citat exact) sau diverși fluturași alb-negru cu reduceri la încălțăminte din piele, aduși de pe stradă și altă literatură din asta contemporană.

Sub cuier, niște scaune cândva ergonomice, probabil noi – când s-a deschis sala de net din care au fost mileniul ulterior moștenite. Mai încolo, drept în față, șade (tot pe un scaun egonomic, dar care se și lasă jos cu manetă, probabil aparținând în trecut administratorului de rețea) o doamnă cu părul alb. Netunsă. Niciodată. Aceasta citește invariabil un roman de dragoste cu basorelief auriu pe copertă și mănâncă în permanență un măr, în permanență golden delicios de grădină, deci nu din ăla de import, că scofâlcit, indiferent de sezon.

În cealaltă cămăruță mă așteaptă frizerul meu, surprinzător de neras pe ceafă și mereu ras perfect pe față și gât, până la linia aleasă pentru începerea părului de pe piept. Lângă el, o frizerită tânără, mereu alta.

Toți asociații lucrează la niște mese dintr-alea din pal, inițial gândite pentru calculatoare desktop, cu găurică din aia căptușită cu plastic, pe unde să intre cablurile ordonat, probabil dintr-aceeași sală de net care îmi închipui tot mai convins că se afla în același imobil înainte să dea faliment și, probabil, să o găsească ăștia trei și să-i spargă ușa, să șteargă praful și să își deschidă salon. Firma de depanare de pe semnul de afară nu știu unde este. Că nici pe altundeva prin gang nu am dibuit-o. Probabil e aceeași și ea și au adăugat frizeri pe deasupra.

Înainte să evoluez stilistic, mă tundeam la bătrâna vie din anticameră. Știu că i-am zis cum mi-ar plăcea să mă tundă, ea a zis că bine și m-a tuns altfel, fix cum a poftit ea. Ciudat e că mi-a plăcut, încă o lungă perioadă. Mi-a plăcut mai mult decât ce vizualizasem eu inițial, până s-a gândit ea ce-ar fi mai bine, dar când am vrut totuși să-mi schimb freza pe care ea mi-o găsise mai potrivită, am știut că trebuie să trec la domnul, fiindcă era tardiv să îi explic iară femeii, ca să-nțeleagă ceea ce deja aparent convenisem și acceptasem tacit prin decizia ei exprimată practic, direct pe mine, care nu păream să mă opun, deci îmi convenea.

Și am ajuns direct la domnul. Căruia la fel i-am spus cam ce-aș dori, el face tot ce-i convine, însă spre deosebire de cealaltă, parte să nu fie mulțumit de sine.

Fiindcă eu îi tot repet, iar el pare să treacă cu oarecare sâcâială peste indicațiile mele cu care aș vrea să-l ghidez, să-i ofer soluții, că poate dacă ar încerca cum propun, nu știu, zic…

Așa că îi tot zic și el pare să se-nvoiască. Scurt pe lateral. Las așa sau cu trei? Mă face așa, ca să văd. Păi, dați cu trei că nu e destul. El, cu tragere de inimă, face o grimasă de parcă fie, acceptă. După care se duce-n altă parte a capului și nu mai revine unde sugeram eu că totuși aș vrea cu trei, măcar să vedem tura asta și se comportă de parcă aș fi zis o tâmpenie și noroc că e el acolo să ia deciziile importante.

În Zalău aveam un alt frizer, atent la detalii, scrupulos. Bine, că ăla era obsedat și mă bibilea vreo 30 de minute pe fiecare fir răzleț, când eu credeam deja că sunt gata de vreun sfert de oră.

Mna, domnul din Cluj termină brusc! Zâââng, pac, închide mașina de tuns în mijlocul raidului, o smulge din priză, îi rulează firu’. Începe să mă perie, să mă strângă de pe mine, să adune, să măture pe sub scaun. Își desface cearceaful de pe mine, de parcă i l-am luat deja prea destul. Așa, sigur pe el, că aș fi gata, că ar fi atins perfecțiunea.

Mai trag de el, să mai ia din față, parcă nu e simetric. Bagă foarfeca în scârbă, dar am impresia că mă minte, face așa, clic-clic, demonstrativ, mă dă în ochi cu spray-ul ăla doar cu apă, ca să se prefacă de parcă ar uda ca să mai tăie, dar nu scoate nimic, lasă cum îi place lui. Eu abia când ajung acasă și mi se uscă smocurile și mi se scămoșează părul îmi dau seama că a rămas cum considera el, nu după capu’ meu prost și implicat emoțional și subiectiv.

***

Pe mine mă înveselesc oamenii de la telefon care, când încep să le zic de-ncheiere că trebuie să fac ceva, deci voi închide, se reped și zic ei primii că bine, că mă lasă, că ei trebuie să facă ceva. De parcă nu am decis eu deja că s-a terminat. Când eu vreau să finalizez, practic eu mă slobozesc, asta insinuează, de parcă eu mă milogeam de ei să stăm la ureche.

Și mă mai înveselesc și oamenii care mă adaugă pe Facebook, apoi șterg adăugirea, ca apoi acceptul meu să devină ca un request și să se simtă ei bine să mă aprobe. Sărmanii.