Sunt, deci exist.

Aveți vreo explicație rațională pentru care, în marea majoritate a filmelor porno japoneze, e cenzurat doar penisul? Penisul bărbatului, mă refer; pentru că există o varietate largă de penisuri în acest gen artistic, pentru cei care sunteți fini consumatori. Întreb, deoarece mie mi se pare deopotrivă discriminator. Prima dată față de femei, ele nefiind considerate destul ce obscene cât să fie cenzurate, nici chiar în contextul în care ar trebui. Chiar dacă în alt context ar fi invers, adică ar fi discriminator să fie considerate obscene, când ele-s, mă-nțelegeți, delicate. Și, în al doilea rând, față de bărbați, cărora, chiar dacă n-am vrea să zicem explicit că ne-am plăcea să le vedem pulele, totuși n-ar trebui acoperite, în contextul în care vaginele, vibratoarele sau… imperfecțiunile genetice ale omoloagelor lor feminine sunt la vedere. Mi-a povestit cineva, zic.

***

Fără îndoială, cel mai tâmpit lucru pe care îl mai puteau inventa oamenii în întreaga lor existență, după ce au tot construit de capul lor structuri mai înalte (chiar decât cele deja făurite de natură), doar ca să aibă de unde se arunca de mai sus, când au epuizat toate scenariile posibile care să poată să depășească oarecumva, în pericol, măsurile de siguranță pe care tot ei le dezvoltaseră și odată ce au reușit să se adune strâns alăturea, într-o celebrare sportivă a însuși motivului care-i dezbina – competiția… este conceptul de dublu-maratonul.

Nimic nu s-a nimerit mai imbecil în lume decât organizarea a tot ce era putea fi mai istovitor omenește – maratonul, inspirat dintr-o cursă din vremuri antice, în care singurul participant a murit. Până acum. Când s-a decis, totuși, că ar fi poate prea puțin.

***

Mi-am dat seama că am început să nu mai folosesc, în vorbirea pe gură, din viața reală, unde-mi pot exercita liber darul graiului cu glasul vocii mele, cuvinte simple. Ci le înlocuiesc cu propoziții cretin formulate, într-o încercare complicată (nu inteligentă) de a explica ce vreau să zic. Spre exemplu, vroiam să îi povestesc uneia că eram odată, undeva, într-o baie și trebuia să ies în puța goală de la duș, ca să iau de la depărtare… SĂPUN. În schimb, n-am zis SĂPUN, ci i-am zis că trebuia să ies în puța goală de la duș, ca să iau de la depărtare… “din aia ca să te speli pe mâini cu ea, știi… aia-ni, cum îi la din aia”, în timp ce cu mâinile mimam preț de 20 de secunde, ca un alienat mintal, luatul săpunului și frecatul cu el pe mâini.

Dup-aia, când stau la masă, nu știu zice “dă-mi” și “șervețel”, care-i o alăturare relativ simplă de cuvinte nu ieșite din comun, ci am impresia că, dacă-s murdar pe mâini, nu-mi pot folosi coerent corzile vocale și tre’ să îngăimănez isteric “Îîî… mi! Ă! Ă! Ăî-mi!”, gesticulând prin aer cu degetele arătând ba cu fiecare în altă direcție, ba cu toate deodată către mine și negând (refuzând) obiectele pe care mi le propun comesenii, încercând să mă ajute, cuprinși de milă.

***

Lăsați, că se putea și mai rău; o nimerit primul “x”.

***

Acuma să fi tot fo’ f’o câteva săptămâni când mi-am procurat niște bucăți de canapea, din magazinul Auchan, specializat în canapele, biciclete, accesorii pentru animale de companie, ciorapi la legătură, struguri și care are și brutărie proprie. Lângă micuța cantină improvizată lângă feronerie. Și covoare la metru pătrat. Da, mi-am procurat cele necesare înainte să-mi donați banii de triciclu și de criza financiară. Cu bani proprii. Cuiva.

Când am ajuns acasă, am montat bucățile de canapea una de cealaltă, rezultând într-o canapea. La câteva așezări obosite distanță, una dintre bucățile de care vă povestesc a cedat și s-a rupt pe la mijloc în două; amenințând astfel tot sistemul.

Am  decis să nu reiau întreaga procedură a achiziționării, în ordine inversă, prin demontare, ducere înapoi, iar apoi din nou, schimbare și transport, remontare, rupere. Ci mai bine să mă deplasez singur la vizuina celor vinovați și, sub adăpostul unui coș care să dea aparența cumpărăturilor, să fur o altă zăbrea de lemn, în locul celei defecte, de pe canapeaua expusă vizitatorilor, adică exact aceea afișată acolo ca să mă convingă pe mine să cumpăr o surată dintre ale ei, din depozit.

Procesul fraudulos-chirurgical de extragere a coastei de mobilier a durat aproximativ 25 de minute, cu învârtit de diversiune și tot tacâmul, până când am putut să mi-o vâr în pantaloni și să umblu spre ieșire cu ea până în brâu, ca-cum-virgulă aș fi fost operat la un coi de torsiune testiculară. Am fost într-atât de iscusit, încât nu s-a prins nici Mirmen care, până am furat obiectul, a hălăduit în necunoștință de cauză prin hypermarket, după care nu și-a dat seama că-mi scoteam chiloții din fund la fiecare pas.

Însă, mai de curând, dezastrul a lovit! Una dintre bucățile de plastic care susțin zăbrelele-victimă s-a decis tam-nesam că ea se strică. Ceea ce a adus din nou canapeaua mea în pragul catastrofei. De atunci, stăm doar cu câte-o bucă pe ea. Pentru că, fără jumătatea ei de plastic, partea de lemn scapă mereu din cadru și se aruncă în gol, în repetate tentative de sinucidere, ori de câte ori o presez și își amintește că n-are pe nimeni de cine să se agațe.

Am încercat să merg să fur alta. M-am simțit urmărit. Față de lamelele din lemn, capetele de plastic sunt mai greu de extras, pentru că sunt înfipte în niște găuri mai subțiri decât sunt ele groase. Am și rupt una (ceea ce nu trebuia să fac), încercând s-o scot, până când a trebuit să mă fac nevăzut, abandonând-o moartă, pe podeaua magazinului.

De aceea, ofer ocazia vizionării oricărui film cu toate cele necesare (la cererea câștigătorului), urmărit alături de mine, pe canapea, oricui reușește să fure o chestie de aia de plastic și să mi-o aducă. Atenție, trebuie trase afară forțat (foarte) și rapid, să nu le rămână puțele alea în cadru. Cel mai ușor e să trageți de una de aia de lemn în ea, după care alunecă jos ușor. [Auchan este în Iulius Mall Cluj, iar canapeaua prin mijloc, apoape de secțiune de scootere/biciclete, la mobilier.]

***

“Vine Secu’!“

“Nu, mă. Ho!“