“Trăiască moartea!”

(citat de Călin Crainic, 31 octombrie 2009)

***

Participă la cinj categorii: mâncăruri tradiționale românești, mâncăruri din bucătăria internațională, blog cu cele mai frumoase poze, dulciuri diverse și fripturi. Îl veți vota la: toate. Vă trebuie cont, se face cu ușurință. Maaarș!

[acest promo a fost plătit cu trei mese romantice fără lumânări și cu sex la final, în doi, la alegera mea, cu cine oi fi vrând, gătite de Hădean și plătite de nime’; cu ocazia asta afli și tu, da?]

***

Io de când am slăbit am o plăcere patologică de a râde de grași. Mi se par cele mai penibile prezențe sociale, prin simplul fapt că sunt așa, indiferent dacă se lasă singure să ajungă în halul ăla sau au vreo problemă care nu depinde de ele – nu mă interesează. Râd de grași când îi văd înghesuindu-se între două obiecte prea apropiate pentru opinia lor despre spațialitate, râd când își trag pe ei ceva ce-au procurat special pentru a-i încăpea la limită și a falsa evidentul și fac mișcarea aia alternativă din genunchi, ca să reușească, în timp ce li se zvântură plasele cu dulciuri în mâinile cu care se îndeasă mai adânc, râd când îi văd plescăind la foodcourt-urile din mall-uri, când cea mai grea încercare e să găsească o masă cât mai apropiată de tejghea și râd când își înfig fețele bucălate în șaorme, din mers, noaptea, la ora închiderii.

Râdeam și când eram eu gras, cu o anumită vinovăție, că în suflet mă credeam suplu și victima unei perioade de abrupt declin. Da’ acuma, că am scăpat, parcă am o poftă ce-o-nlocuiește pe cea gastronomică de-a hăhăi de ei, grașii, și de cum sunt ei grași. Și să râd și mai tare când se supără pe mine și îmi amintesc cu reproș că și eu am fost gras, gras rău și penibil și aș putea să fiu gras iar, dacă nu am grijă sau poate dezvolt o problemă cu tiroida și n-o să am ce să fac. Mă doare-n pulă! Pe care mi-o văd!

***

După grași – care sunt, de altfel, destul de greu de ocolit – mie-mi place să mă mai distrez de oamenii care merg să se uite la muzică.

Pentru că am fost acum câteva seri la un concert, al unei formații. Nu mai știu cum îi zice,  cred că “The Others” și cânta cu ei și ăla cu cioc de la Luna Amară. Am fost la acest concert, am plătit să intru și până la urmă asta a însemnat concertul: să mergi să vezi cântece. Culmea cum stau ei toți oamenii și se uită în direcția de unde cântă artiștii. Și apoi aceștia din urmă îi conving pe primii să se simtă bine, să facă ceva deodată și toată lumea acceptă complice, începând astfel să danseze, bucurându-se la unison.

Iar cei de pe scenă se dovedesc recunoscători la finalul fiecărei interpretări, recunoscători că lumea a fost atentă și receptivă la mesajul lor. În aceste momente de respiro, lumea stă, uitându-se mai departe, mulțumindu-le cântăreților înapoi, care mulțumesc lumii.

Apoi formația începe să cânte iar, iar lumea să danseze. La sfârșit, se termină concertul și trupa pleacă hotărâtă. După care concertul începe din nou, încă un pic și se termină a doua oară de tot.

De exemplu, acasă rar dansează cineva pe muzică și niciodată dansează uitându-se la de unde vine sunetul.

***

Și-mi mai plac ăia care tot încearcă cu disperare să trimită mesaje de unde nu este semnal. Ăia care de obicei trăiesc în timp real o dramă, îi vezi adulmecând aievea cu telefonul. Nu, nu ăia care îs sinistrați cu piciorul rupt într-o râpă înzăpezită și încearcă să apeleze salvamontul. Nu. Mă refer la ăia pe bune: sms la ceva pizdă. Răspunsul prompt la ceva chiar relevant. “Și eu te iubesc”-ul necesar. Sau care se luptă cu ultima liniuță a bateriei, în vijelia datelor vitale care se trebuiesc transmise, când butonul de trimis se confundă cu ăla de închis. Și niciodată nu știu dacă a ajuns.

***

***

După care m-am dus la un restaurant italienesc de p-aci, îi zice Napoli Centrale, unde, cu intenția de a mă căca, am intrat la budă. N-am trecut nicăieri printr-o experiență de întărire de caracter mai zguduitoare decât când m-am căcat în budă la Napoli Centrale. În budă la Napoli Centrale, în camera bărbaților, așa ca mine, nu era hârtie igienică. Așa că m-am dus la femei, furând hârtia lor igienică și aducând-o la noi, bărbații. Cu hârtia obținută am tapetat colacul de de pe veceu, doar ca să descopăr așezându-mă pe el că e desprins din șuruburi, patinând artistic la fiecare încordare a sfincterului pe smalțul bine lustruit de pișatul coroziv al precursorilor mei.

În fața alunecoasei buzi era strategic turnată pe jos apă cu săpun lichid, astfel încât să nu mă pot sprijini în picioare de sol și să fac caca în cumpănă. Așa că, într-un echilibru precar oferit de simetria geometrică a vârfurilor feselor mele, am căcat precaut toată cantitatea ce era nevoie și m-am ridicat de pe vas într-un triplu tuluț aterizat cu întoarcere.

Pentru că nu îmi rezista musculatura, n-am putut face și felul întâi cât eram așezat, așa că a trebuit să termin procesul fiziologic la budă verticală. Unde, tactic: un alt amestec înșelător de apă cu săpun lichid, fix pe unde-ar trebui să mă proțăpesc eu cu picioarele. Am executat urinarea într-un singur jet, fără scuturat, în scurta perioadă dintre poziția de drepți și șpagat lateral complet, cu ridicare prin fandare și piruetă pentru juriu.

[Mulțumiri eterne lui Mișu 3.]