Un alt motiv întemeiat pentru care s-a inventat timpul viitor e anume ca să nu știi ce-o să fie.

Lumea se plictisește de timpul trecut, că-i învechit, iar prezentul trece cam repede.

De câteva săptămâni încoace, să tot fie vreo către două luni așa, am format eu o pasiune pentru o ființă. Mda, știți tiparul, îl puteți ordona cu ușurință pe linkuri succesive, direct de prin arhivă. Și da, el este unul, tiparul, zic: Darius se-ndrăgostește. Darius nu mai poate. Darius îi înduioșător de prost. Darius râde de el că ce prost îi el. Ceilalți râd alături de Darius, înduioșați de prostia lui.

Timpul trece. Darius obține fata. Inevitabil. Nu este un supt reflexiv de pulă; doar că așa face Darius. După care Darius pierde fata sau fata îl pierde pe Darius. Nici asta nu este un plâns de propria milă. Tot doar că așa face Darius.

Astfel se întâmplă lucrurile, iar “Jeg îi site-ul lui Darius, pe care el scrie ce se întâmplă”. De obicei, voi, cei care trăiți viața lui Darius în reluare, știți mereu cam în fiecare a doua zi ce tocmai a trăit Darius sau cum a murit Darius pe dinăuntru.

De ce vorbește Darius despre el la persoana a III-a și la singular? Pentru că Darius încearcă și – ca mai toate încercările lui Darius – Darius reușește să se privească din exterior, iar Darius se vede singur. Atâta tot. Și vă zice despre el. Dacă ar vorbi direct, ar fi egocentrist. Și lui Darius nu-i place să fie așa, îndeosebi că știe că poate. Darius preferă, decât mai mult el, mai bine să fie cu încă altcineva.

Dar fie: eu m-am înamorat de una. Pentru voi e încă una, da’ pentru mine e numai una; nimic dramatic, e vorba de asta-asta; și e vorba de acuma-acuma; or ea, cum bine subliniam chiar într-această frază, e doar pentru mine și – implicit și în mod special – nu e pentru voi, cu precădere nu aiurea, printre altele. Că e doar pentru mine este rezultat imediat chiar din că e numai una.

Aici s-a spart status-quo, nemaifiind atât de status cum credea despre el sau oricum cu mult mai puțin quo decât se obișnuise: cât timp încă n-am fost sigur, n-am vrut s-o-mpart nimănui. Nu că s-o dau; nici măcar s-o arăt din mână! N-am vrut! Da’ nici nu m-am abținut. Unii ați văzut-o, ascunsă, ferită sau când mi-a mai scăpat. Da’ am luat-o repede înapoi, am șters-o și am pus-o la loc în buzunarul de la piept, în exterior, să vadă afară.

Nu îmi cereți detalii. Că nu vă dau, pentru că pentru voi e doar încă una, iar pentru mine e oricum prea puțin din câtă e ea întreagă.

Am fost atât de prins în partea aia a capului cu ea, încât nici n-am avut impulsul să vă zic. Dar aflați acum, vă-mpărtășesc: acum știu sigur. S-ar putea s-o fi și avut și s-o fi și pierdut. Adică întreg procesul. Am fost însă foarte preocupat și v-am lăsat în urmă. Iată totuși că știți.

E o chestie fără precedent să fie singura despre care vă zic fugitiv, expeditiv, doar ca să nu mă considerați cum sunt – de căcat. Așa-mi zic eu mie la persoana a II-a. Că uneori ajung să-mi vorbesc, după ce mă privesc din exterior ș-aia doar așa se poate face. Sau mai degrabă mă-ntreb, fiindcă nu-s cert: “Mă, e ceva?” Și revin, cumva optimist: “Mă, este ceva, așa-i?” Și ce să fac eu cu mine însumi, dacă mă-ntreb atât de sfârșit? N-o să mă mint. Mă-ncurajez, mă, că merit: “Da, mă, e foarte ceva!” O altă chestie fără precedent îi numa’ că nu știu ce-o să fie.